Domnişoara Dostoievski

Mi-am luat ceva de băut de la bar și m-am așezat la o masă. Din locul în care mă aflam puteam să îi văd pe toți oamenii de la toate celelalte mese din local și nu aveam nici o dificultate în a așeza toate acele celelalte mese, cu oameni cu tot, pe o platformă înal­tă și adîncă, un fel de scenă improvizată în imaginație, pentru a putea privi în voie spectacolul vieții și al lumii care mi se oferea ca pe tavă.

Singurătatea în care mă scăldam în acele momente ca-ntr-o apă în undele căreia mă mai scăldasem de atîtea și atîtea ori îmi venea bine în seara aceea. Mă simțeam bine cu gîndurile mele despre nimic, îmi beam băutura fără nici o grabă, fumam și era ca și cum aș fi fost invizibil nu doar pentru ceilalți, ci chiar și pentru mine.

La cîteva mese mai încolo am zărit o fată cu pielea măslinie, cu păr negru, lung și ondulat, în ochii ei mari și negri ar fi putut încăpea întregul local în care mă aflam, și nici nu e sigur că totul nu se petrecea, de fapt, în ochii ei. Mă uitam la ea ca la un tablou, ca la unul dintre acele portrete feminine din picturile renascentiste. Ochii ei imenși aveau ceva din autoportretele Sofonisbei Anguissola, părul ei ondulat părea decupat din pînzele lui Andrea Solario, iar privirea ei rece și adîncă părea desprinsă din portretele lui Rafael.

Am văzut-o cum se ridică de la masă. Era înaltă. Avea o statură imperială. În picioare, era încă și mai frumoasă decît așezată. Cu un mers ușor ezitant, s-a apropiat de masa mea. Credeam că va trece mai departe, dar s-a oprit în fața mea. Fără să aștepte vreo invitație, s-a așezat la masa mea. A pus pe masă o mapă mare, din care a scos cîteva desene. Mi-a spus că ea le făcuse. Vorbea destul de greu, cu o dificultate de care doar alcoolul putea fi responsabil. Desenele erau, de fapt, niște caricaturi, însă, pe vremea aceea, eu aveam mare încredere în femeile care fac caricaturi și nici o încredere în bărbații care scriu epigrame. Femeia din picturile renascentiste a început să îmi vorbească despre Dostoievski, însă vorbea atît de prost și atît de împleticit, încît tot ce reușeam să deslușesc erau doar numele proprii: Dostoievski, Raskolnikov, Karamazov, Mîșkin și așa mai departe. Era cumplit de beată, ăsta era adevărul, și privind-o și încercînd să înțeleg ce spune, regretam că o femeie atît de frumoasă, al cărei portret ar fi putut atîrna pe simezele celor mai mari muzee din lume, venise la masa mea, să îmi vorbească, într-un asemenea hal de beție. I-am spus că mi-ar plăcea să stăm de vorbă într-o dimineață, la o cafea, și ea mi-a cerut numărul de telefon, i l-am dat, după care mi-am terminat băutura, m-am ridicat și am plecat acasă, lăsînd-o acolo, împreună cu Dostoievski și cu tot neamul lui.

Era deja tîrziu, aproape de miezul nopții, cînd, acasă fiind, a sunat telefonul. Era ea. Mi-a spus, cu aceeași dificultate în vorbire, că vrea să ne vedem, că trebuie neapărat să ne vedem și să îi dau adresa. I-am dat adresa, nu știu de ce i-am dat adresa, pe care însă nu a fost în stare să i-o comunice clar taximetristului în mașina căruia se urcase. Telefonul a sunat încă o dată și, de data asta, am auzit o voce de bărbat care mi-a spus, printre hohote de rîs, să vin în intersecția de la Piața Muncii, să o preiau pe clienta sa, cu care nu reușea deloc să se înțeleagă. Cînd am ajuns în intersecția de la Muncii, domnișoara Dostoievski dirija circulația, în sensul că aproape o blocase. Am urcat-o în mașină și am mers împreună acasă. Îmi părea al naibii de rău că nu avusesem norocul să o întîlnesc trează pe această femeie, nu înțelegeam deloc de ce își dorise să ne în­tîlnim în acea noapte, era deja trecut de miezul nopții. Mă aflam față în față, între patru pereți, la mine acasă, cu o femeie superbă, dar incredibil de beată. Un bărbat normal la cap niciodată nu va fi fericit să facă dragoste cu o femeie beată, nici eu nu am fost fericit în acea noapte să fac asta, dar domnișoara Dostoievski ajunsese, nu se știe cum, complet goală, stătea goală în fața mea, ea era goală și frumoasă, iar eu eram tînăr, și am început să facem dragoste, și urletele ei nu aveau nici o legătură cu mecanica dragostei, apoi, deodată, s-a smucit din încleștarea aceea care ne ținea corpurile lipite, m-a îmbrîncit, a încercat să mă lovească, nu înțelegeam absolut nimic din ceea ce se întîmpla, m-am ferit de loviturile ei, și vecinul de dedesubt mi-a spus a doua zi că a auzit totul și că, după zgomotele care ajunseseră pînă la el, și-a imaginat că intrase cineva cu forța în casa mea și mă atacase, însă nu a urcat să vadă despre ce era vorba pentru că zgomotele au încetat brusc, și domnișoara Dostoievski a ieșit val-vîrtej din casă, apucase să își tragă pe ea doar chiloții. Era iarnă și nu era cea mai bună idee să plece de la mine doar în chiloți. I am strîns în grabă hainele și am alergat după ea. Am coborît în fugă scările dintre etajele 8 și 7, apoi pe cele dintre 7 și 6. Cînd am ajuns la etajul 5, domnișoara Dostoievski mă aștepta pregătită să mă lovească în cap cu un ghiveci de flori, pe care îl șterpelise de pe un pervaz. Eram tînăr și aveam reflexe bune. Nu m-a lovit în cap. Nici măcar nu m-a atins. I-am blocat brațul la timp, i-am luat ghiveciul din mînă și l am așezat jos. I-am aruncat hainele și am urlat la ea să se îmbrace naibii ca să nu moară de frig. A înșfăcat din nou ghiveciul de flori și l-a azvîrlit în mine. Nu m-a nimerit nici de data asta. Pentru cîteva clipe am reușit să mă desprind de propriul corp și să văd, din afara mea, întreaga scenă, o femeie frumoasă, aproape goală, aruncă cu un ghiveci de flori înspre un bărbat care seamănă destul de bine cu mine, și aruncarea ghiveciului îi face sînii să tresalte, și ochii ei incredibil de mari, ca din autoportretele Sofonisbei Anguissola, sînt ca două găuri negre care atrag toate ghivecele de flori din lume, și părul ei ondulat, acum răvășit, decupat parcă din pînzele lui Andrea Solario, mătură totul în cale, și privirea ei rece și adîncă și răzbunătoare, desprinsă din portretele lui Rafael, aruncă înspre bărbat cu niște ghivece de flori transformate în particule elementare, o femeie frumoasă și nebună încercînd, iată, să lichideze un bărbat care, acum, iată-l, urcă scările, apoi se oprește și îi strigă femeii să se îmbrace, îmbracă-te naibii, nu vezi că e iarnă, apoi ea își culege hainele de pe jos și el urcă scările, și ea coboară scările trăgîndu-și pe ea pantalonii, puloverul și un cojoc scurt, el intră în casă și se aruncă în pat, și ea își trage în picioare cizmele îmblănite, gata, acum nu va mai muri de frig, și el închide ochii și își imaginează că, mai devreme sau mai tîrziu, cineva va suna din nou la ușă, dar nimeni nu a mai sunat la ușă în noaptea aceea. 

Iulian Tănase este scriitor.