„Dom’le, nu-mi mai puneţi placa cu «Maestre, nu se poate!»“
Nici nu ştiu cum să mă adresez. Acum mulţi ani, în timpul postproducţiei la De ce trag clopotele, Mitică?, am asistat la următorul dialog: „Maestre, nu putem avea sala de postsincron înainte de ora 17, nu avem maşina mîine decît după 11“, maestre, nu se poate aia, nu se poate ailaltă. La care maestrul răspundea: „Dom’le, nu-mi mai puneţi placa cu «Maestre, nu se poate!» Spuneţi-mi simplu: «Băi p…lică, s-a rezolvat!»“ Revin: am învăţat enorm de multe lucruri de la maestrul (iată că nu s-a rezolvat) Pintilie, dar cel care îmi revine cel mai limpede în memorie ţine de scenariu, sau mai bine zis de redactarea lui. N-a fost o lecţie în sensul propriu-zis al cuvîntului, ci simplul contact cu un text cinematografic semnat Lucian Pintilie, contact care arunca în aer tot ce îmi fusese indus ca teorie despre scrierea scenariului, la celebra şcoală de film de pe atunci, numitul IATC. Şi care teorie statua că scenariul nu trebuie să fie literatură. Scenariul trebuie să fie un text sec, exact, riguros ca un act contabil. Ei bine, scenariile lui Lucian Pintilie sînt literatură. Toate aşa-zisele reguli de redactare erau călcate în picioare. Descrierile lui erau expresive şi explozive, plăcerea scrisului transpira pe fiecare pagină, expresiile erau violente, indicaţiile de joc pentru actori îţi întărîtau imaginaţia pînă la sentimentul fizic că te afli efectiv în sala de cinema. Exemplu din memorie: „Atunci, Pampon îl apucă de ceafă şi începe să-l izbească repetat cu capul de masă – dar tacticos, fără ură, ca şi cum ar fi nemulţumit de forma capului său şi ar vrea să o corecteze.“
Am înţeles, la contactul cu textele scrise ale lui Lucian Pintilie (scenarii şi interviuri), cîteva lucruri…
Unu: că „scenariul de fier“, „la concret“, care ni se preda în şcoală, era expresia neputinţei lingvistice a multor regizori-pedagogi de film de la noi, care tindeau să reducă toate personalităţile emergente ale momentului la propriul lor numitor comun.
Doi: că în confruntarea ta ca regizor cu platoul de filmare, un scenariu scris expresiv este un aliat de nădejde, care nu te bate pe umăr şi nu te mîngîie în sensul blănii, ci te trage de mînecă: „Ce faci? Uite ce pregnant ai descris secvenţa asta pe hîrtie, şi cît de indigest o pui în scenă!“
Trei: un scenariu e scris pentru a fi citit (şi finanţat) de mai mulţi cetăţeni. Sigur, el nu va fi necesarmente opera destinată publicului larg, dar nu e nici jurnal intim şi, cu atît mai puţin, listă de cumpărături. Producătorii sau membrii juriului diverselor concursuri de proiecte vor încerca să citească textul tău (cu reticenţă, de cele mai multe ori) şi se vor folosi de orice pretext pentru a abandona lectura şi a te gratula ulterior cu un refuz diplomatic. Un spectator alege să vadă un film, cumpără un bilet, se aşază în fotoliu, cu aşteptări pozitive. Un producător, de cele mai multe ori, acceptă să citească un scenariu şi se aşază în fotoliu oftînd, anticipînd cîteva ore de plictis sinistru. Şocul unei lecturi seducătoare poate face diferenţa dintre un proiect destinat sertarului şi un film care vede lumina zilei – sau a ecranului.
Şi îi sînt îndatorat lui Lucian Pintilie pentru că, datorită acelor contacte cu scenariile lui scrise, mi-am format un stil personal şi un mod de a înţelege filmul de autor, de la scenariu pînă la realizare – şi că, datorită acestei formaţii, multe dintre proiectele mele au văzut lumina ecranului.
Drept care nu pot decît să exclam: Maestre, se poate!
Nae Caranfil este regizor.
Foto: wikimedia commons