Doar telenovelă să nu fie

13 octombrie 2005   Tema săptămînii

Toată lumea vorbeşte de o criză globală a instituţiei familiei. Sînt şi date care susţin acest lucru - în sensul unei alte realităţi în care proliferează noi tipuri de familii (monoparentale, comasate, cupluri consensuale, menajul între homosexuali etc.) sau în care, în interiorul familiilor, se schimbă fundamental raporturile de putere, status-urile, rolurile dintre membrii săi. Criza formei este pe cale să fie depăşită. Criza conţinutului se află în plină desfăşurare. În principiu am înţeles că important este nu cine stă între patru pereţi, ci mai ales ce anume se întîmplă, în spiritul căror valori se trăieşte dincolo de cei patru pereţi. Problema nu mai este atît a diversităţii de aranjamente acceptabile social, cît a conţinutului şi calităţii vieţii de familie trăită de cei implicaţi în diversitatea formelor ei. Ce-i mai ţine astăzi pe oameni adunaţi între nişte pereţi? Sîntem mai mult constrînşi de obligaţii şi îndatoriri sau ne ţin laolaltă dragostea şi respectul? Nu rareori două sau trei generaţii împart acelaşi "spaţiu familial" - o fac din dragoste şi grija unora pentru alţii sau din lipsă de alternativă? De ce - aşa cum arată multe sondaje - scade fericirea maritală (mereu mai mică la femei, comparativ cu cea la bărbaţi)? De ce divorţul se banalizează şi creşte numărul separărilor? De ce se fac tot mai puţini copii? De ce se comunică atît de puţin între parteneri, timpul petrecut împreună fiind tot mai diminuat? De ce este atîta singurătate, site-urile de Internet specializate în "cuplare" fiind la mare căutare? De ce persistă violenţa domestică? De ce în viaţa de zi cu zi a familiei - de orice fel - pare să crească insatisfacţia şi nesiguranţa în valorile şi sensul ei? De vină sînt femeile - sau mai bine spus feminismul, acesta ar putea fi unul din răspunsuri. Familia este azi în degringoladă din cauza femeilor care şi-au pus poalele-n cap, s-au revoltat contra domesticităţii normative, au dorit realizare profesională plecînd la serviciu şi lăsînd copiii cu cheile de gît, destabilizînd astfel armonia sistemului testat de complementaritate al rolurilor familiale. Discuţiile despre valorile familiei se transformă de multe ori în ceartă cu feminismul, blamat pe nedrept sau greşit creditat pentru efectele intrării femeilor pe piaţa muncii asupra instituţiei familiei. Sigur că un posibil efect colateral al valurilor de feminism a fost o masă critică de femei emancipate, dornice de renegocierea rolurilor şi a responsabilităţilor în familie. Dar, şi pînă să o spună feminismul, lumea simţea că viziunea funcţionalistă asupra familiei era depăşită. Conflictualiştii teoretizau despre asta, iar alţii, tot mai mulţi, simţeau pe propria piele tensiunile din interiorul ei. Departe de a fi o oază de linişte şi împlinire, familia este o instituţie solicitantă - un loc al confruntărilor, jocurilor şi negocierilor de putere - adevăr care nu a fost lansat, ci doar preluat de feminism nu pentru a distruge ci, din contră, pentru a salva instituţia, demitizînd-o şi deideologizînd-o. Un răspuns mai plauzibil este intrarea societăţii într-o perioadă de radicalizare a modernităţii. Trăim într-o lume pe care unii au numit-o deja hipermodernă. Cei care au lansat termenul s-au gîndit, printre altele, la tirania timpului sub care se trăieşte, la tipul de relaţii efemere şi flexibile care domină, la faptul că, în general, pluteşte un permanent sentiment al urgenţei. Este o societate bazată - cum spune U. Becks - pe distribuirea riscurilor de tot felul. Totul e incertitudine - carierele profesionale nu mai sînt nici pe departe liniare şi sigure, cuplurile nu mai sînt eterne, pînă şi vremea nu mai e previzibilă. Într-o asemenea societate care se interesează de imediat, în care este valorizată capacitatea de schimbare şi adaptare, în care relaţiile dintre oameni s-au efemerizat, este tot mai dificil să se investească în valori pe termen lung - fidelitate, prietenie, stabilitate, loialitate. Ori, familia la care visăm se construieşte tocmai pe asemenea valori, excesul de modernitate nefiindu-i prielnic. Cît priveşte România, dacă ne luăm după statistici, ele par să ne plaseze într-o normalitate a crizei. Creşterea globală a speranţei de viaţă (cu 1,5 ani la un deceniu) şi declinul fertilităţii, evenimente demografice semnificative pentru secolul XXI, au consecinţe asupra familiei care se resimt şi la noi. Se trăieşte mai mult şi se fac mai puţini copii, iar peste jumătate din cei care se fac sînt la noi rezultatul unei relaţii neoficializate - părinţi în concubinaj sau un singur părinte (cifră dublă faţă de media din Uniunea Europeană). Sporul natural e negativ (chiar dacă în uşoară creştere: de la 4,7 în 1990 la - 1,0 în 2003), numărul divorţurilor este în creştere (avem un raport de 1 la 4 între numărul divorţurilor şi al căsătoriilor), la fel media de vîrstă la căsătorie (29,7 ani pentru bărbaţi în 2003 faţă 26,9 ani în 1990; 26,2 ani pentru femei în 2003 faţă de 23,7 ani în 1900), sau vîrsta medie a mamei la prima naştere (de la 22,9 ani în 1996 la 24,3 ani în 2003). În schimb, cercetările calitative (încă firave) indică la noi un ataşament mai ridicat decît în Occident faţă de familie care ocupă detaşat primul loc în viaţa individului, indiferent de vîrstă. Cel puţin la nivel declarativ căsătoria nu este considerată instituţie învechită, iar fericirea unei căsătorii se consideră că se bazează pe iubire şi respect reciproc (vezi Raluca Popescu, ICCV, 2002). Deşi trăim şi noi mai mult ca să muncim, căminul devenind hotel, venim seara de la serviciu, mîncăm separat, răsfoim ziare mediocre, tăcem sau ne certăm şi picăm laţi de oboseală, mîngîind absent copiii de prin preajmă, crescuţi uneori de bunici sau lăsaţi în voia celorlalte instituţii, investim mai mult în medie în valorile familiei, în liniştea căminului, în nevoia întoarcerii "acasă" după o zi halucinantă de tranziţie românească. Poate tocmai pentru că sîntem oleacă mai obosiţi de haosul instituţional şi mai acriţi de lipsa luminiţei de la capătul tunelului, facem eforturi speciale să protejăm familia de viruşii externi, nu o lăsăm să fie barometrul vremurilor ci - vorba lui Tocqueville - un "rai într-o lume nemiloasă". Pe mine nici feminismul, nici hipermodernitatea, nici statisticile nu mă sperie. În schimb, mă sperie ideea că "familia românească" ar putea fi cea din telenovelele autohtone lansate de curînd pe toate canalele, cea din Trădaţi în dragoste sau, şi mai rău, din Aventurile familiei Vijelie . Dacă este aşa, atunci vărs şi eu o lacrimă lîngă lacrimile telespectatoarelor şi caut urgent detectivi particulari care să regăsească armonia, substanţa şi decenţa în viaţa de familie românească. Dacă nu este aşa, atunci sînt liniştită. Familia va continua să ne ademenească între "cei patru pereţi" ai ei în ciuda feminismului sau a hipermodernităţii în care, pentru moment, trăim.

Mai multe