Doar Iisus a fost, în chip esențial, Povestitorul

Oamenii nu mai știu să povestească – nu generalizez, a se înțelege asta de la începutul pînă la finalul acestei provocări jurnalistice, pentru a nu mai preciza de fiecare dată că există și mlădițe înfrunzite printre uscături. Cînd vorbesc între ei, oamenii mai degrabă relatează decît să povestească o întîmplare din trecut ori un fapt cotidian. Poate că e o banalitate, dar mă încumet s-o spun, anume că povestitorul își povestește în chip esențial sieși, el se ascultă mai întîi pe sine pentru a putea fi ascultat de celălalt.

Interesant e că oamenii se pricep să povestească atunci cînd bîrfesc. Sau cînd unul își afurisește vecinul pentru că și-a lăsat vaca să pască în ograda lui cu lucernă, cînd altul își înjură colocatarul de la bloc pentru că și-a parcat mașina în locul lui plătit la primărie, cînd colonelul în rezervă de la etajul cinci e inundat de vecinul de la etajul șase și povestește administratorului de bloc ce perdaf i-a tras respectivului macaragiu care a uitat robinetul de la baie deschis. 

E de precizat aici că înjurăturile împărtășite altora sînt forma cea mai cu ștaif, aș spune cea mai elegantă a povestirii. Căutați-le în Moromeții lui Marin Preda și folosiți-le, vă vor „îngrășa sufletele“, cum se spune.

Atunci cînd omul nu înghite un personaj politic, de la Florentin Pandele și „consoarta lui soție“ Gabriela (expresia aparține grupului Ars Amatoria de la Cluj din anii ᾿80) pînă la Iohannis, „neamțul care ne-a vîndut țara pas cu pas, molatec, dar perseverent“, iese povestea. Sudalma la adresa președintelui am auzit-o în autobuzul 368 miercuri, 28 iunie a.c. la ora 10 și 37 de minute. Vă veți întreba cum se face că țin minte cu precizie ora 10 și 37 de minute. E simplu, trebuia să ajung la Spitalul Militar, unde eram programat la ora 11 pentru un RMN. Cînd m-am uitat la ceas, mi-a fost limpede că am pierdut programarea, așa că am coborît la stația următoare, la Drumul Sării.

De aici, încep să povestesc.

Vă mărturisesc că uit lucrurile curente, de exemplu, am treabă să deschid frigiderul ca să-mi iau două ouă să le fac ochiuri. Știu exact direcția și ținta, dar uit ce trebuie să iau din frigider. Stau în fața respectivei invenții care păstrează mîncarea comestibilă și abia după eforturi de asociere a foamei cu gustul de ouă ochiuri mi se luminează gîndul. La examinarea RMN fusesem programat în urmă cu patru luni, știți desigur lenea sistemului nostru medical, așa că va trebui să mai aștept alte trei luni, pînă la data de 13 noiembrie. Tot la ora 11.

De ce țin să fac un RMN? Pentru că mă tem să nu o moștenesc pe mama, Ileana lui Niță al lui Pătru, așa îi spuneau oamenii din satul Ciocanu, de sub Piatra Craiului, locul nașterii și copilăriei mele. Mama a suferit de Alzheimer. Aici, în cătunul meu unde scriu acest text la cearcănul dimineții, fiecare nume are povestea lui, pentru că satul are mai multe Ilene, mai multe Marii, mai mulți Ioni, mai mulți Gheorghe. 

Povestea numelui mamei e că a fost nevasta lui Niță, tatăl meu, care Niță (Ion) era băiatul lui Pătru, bunicul meu. Altă poveste a numelui e a Mariței (Maria) lui Nelu al lui Aron. Pe Marița au sfîșiat-o o haită de cîini într-o noapte de iarnă, cu mulți ani în urmă, au găsit-o sătenii dimineața cu sîngele înghețat în răni.

Eu cînd scriu toate astea mă pun la bătaie pentru cititorii Dilemei vechi, de fapt mai întîi pentru mine, care sînt primul cititor al cuvintelor-poveste pe care le scriu. Sînt, adică, propriul destinatar. Chiar așa, noi nu ne mai scriem scrisori, care începeau invariabil cu „Dragii mei părinți, eu sînt bine sănătos, ceea ce vă doresc și vouă...“. Seducția Internetului ne-a deconectat de la plicul pe care îl așteptam cu nerăbdare (deseori la țară lipit cu făină amestecată cu apă ca și etichetele de pe caietele de școală), de la coala de hîrtie în care se întruchipa povestea. 

Nu mai stăm la taifas așa cum stăteau țăranii la șezători în nopțile lungi de iarnă – acum nu se mai fac șezători pentru că nu prea mai sînt țărani – cu Crivățul troienind zăpada pînă la ușa gospodarului gazdă, și în casă focul duduind în sobă, și țărăncile îmbujorate după o ceșcuță-două de țuică fiartă, și bărbații frigînd pe jar cîrnați afumați și slănină, toate astea dimpreună cu întîmplările povestite unii altora. Nu e așa că era o lume de poveste?

Cei mai mulți dintre scriitori nu știu nici ei să povestească. Asta ar însemna ca scriitorul să urmeze pulsul calm al inimii ori pulsul năvalnic atunci cînd e străfulgerat de un semn dumnezeiesc, anume de cuvîntul care îl caută. „A fost odată ca niciodată“ e astăzi „A fost sau n-a fost?“. Nu că aș înfiera dilema, dimpotrivă, a fi dilematic e forma vie a vieții, neliniștea care ne cuprinde atunci cînd poteca se desparte în două cărări. Dar asta nu înseamnă să eliminăm povestea din ringul de box al vieții ăsteia în care trăim ca într-un cocon. Cum spuneam la început, nu generalizez.

Revenind la scriitori, Marin Preda a fost în primul rînd un povestitor uriaș. Nu înțeleg în ruptul capului de ce criticii literari se feresc să spună asta, ca și cum a fi un povestitor e o bagatelă în lumea scriitorilor. Cum, domnule, să-l reduci pe cel mai mare scriitor român postbelic la statura pitică de povestitor? – zice critica literară. Marin Preda, cu precădere din Moromeții-unu, e un mare creator de personaje, zice critica tînără, dar și cea septuagenară, octogenară, nonagenară etcetera. 

Păi, sigur că e, dar personajele nu se povestesc? Personajele nu sînt, fiecare, o poveste? Sigur că sînt, fiecare personaj e o poveste în poveste, tocmai aici e inegalabil marele dăruit Marin Preda din Moromeții-unu. Mă feresc să spun geniu, eu nu cred în genii, doar Iisus a fost geniu, și chiar și el s-a îndoit o clipă istorică pe cruce. 

Doar Iisus a fost în chip esențial Povestitorul.

George Arun este jurnalist și poet.