Doar ignoranţii (puţini la număr) se mai tem...
Mă tot întreb dacă nu e vorba de o frică de romi, elegant machiată în frica de „români şi de bulgari“. Reacţiile venite din Marea Britanie, stat considerat a fi cel mai virulent pe această temă – aşteptata deschidere a pieţei muncii în ultimele state UE (Austria, Germania, Belgia, Franţa, Spania, Luxemburg, Marea Britanie, Malta, Olanda) unde era restricţionată, şi, mai ales, reacţiile provocate de această liberalizare – au fost şi sînt nu doar la nivel declarativ, ci şi la nivel de acţiuni politice, guvernamentale, europene, concrete, foarte radicale, depăşind, cu mult, fobia faţă de instalatorul polonez de care se temeau toţi europenii în 2004, anul aderării Poloniei (şi al altor 9 state din Europa).
Mi-e în continuare greu să cred că englezii, atît de raţionali şi de pragmatici, în general, ar fi putut dezvolta o atît de mare teamă faţă de cetăţeni ai unor naţiuni care nu le sînt necunoscute. Românii şi bulgarii sînt de mult prezenţi în Marea Britanie, studenţii români din facultăţile britanice se numără cu sutele, iar cetăţenii români stabiliţi în Insulă nu au constituit niciodată subiecte ale rubricilor de fapt divers. În schimb, romii – o populaţie originară, în mare majoritate, din România, Bulgaria, printre alte cîteva state din Est – au devenit, în apropierea alegerilor electorale europene, un subiect populist de predilecţie. Un cal de bătaie uşor de exploatat, în lipsa unor structuri politice proprii (partide etc.) care să îi poată apăra, reprezenta şi care să combată eficient acest vag de reproşuri şi rasism cu care se confruntă. Ei înşişi, ca populaţie, au o filozofie de viaţă proprie şi pe care, chiar dacă nu o consider valabilă, eficientă, o accept: nu răspund la asemenea provocări, îşi văd de treabă. Reacţiile publice în favoarea lor, fenomen larg verificat în Franţa, vin fie din partea asociaţiilor umanitare, a ziariştilor români sau bulgari aflaţi în acest stat, din partea romilor care au reuşit să se integreze în societate, să devină francezi. Dar care nu şi-au uitat semenii. Vocile acestor categorii de „avocaţi“ sînt însă, ca atare, prea puţin auzite.
Spre deosebire de Franţa, politic totuşi corectă, preferînd să spună pe faţă că „romii sînt o problemă“, britanicii se ascund – cred eu, sau cel puţin aşa pare – în spatele unui bun-simţ britanic, acum ridicol, şi afirmă că românii şi britanicii „profită de sistem pe cheltuiala contribuabilului“ (vezi articolul lui Nigel Farage, pe site-ul Presseurop, intitulat „Dragă Ratitsa, eu nu vă urăsc ţara“): „Sînt sigur că bulgarii îşi iubesc ţara. Cum s-ar simţi poporul dumneavoastră, dacă la aderarea, să zicem, a Turciei la UE, în viitorul apropiat, un milion de imigranţi turci ar veni să trăiască în Bulgaria? Oare oamenii din Bulgaria ar fi cu adevărat încîntaţi de acest lucru? Aţi fi cu adevărat încîntaţi atunci cînd, fără consimţămîntul vostru, un milion de imigranţi ar profita de sistemul vostru de asistenţă socială şi medicală, pe cheltuiala contribuabilului bulgar? Eu nu cred.“
Realitatea este alta, şi ea a fost clar demonstrată de studii recente. Emigranţii din Estul Europei, stabiliţi în alte state europene, au dus la creşterea PIB-ului, la creşterea economică, la reducerea şomajului. Motivaţi, ei fac totul pentru a se integra, a obţine cetăţenie, a-şi da copiii la studii, a cumpăra cît mai rapid o casă sau un apartament (vechiul simţ de proprietate al românului...), pentru a nu fi obligaţi să se întoarcă în România. Există, este adevărat, o altă categorie de emigranţi care profită, într-un anumit procent, de ajutoarele statelor în care se stabilesc, şi sînt, tot într-un anumit procent, şi nu în majoritate, foarte dornici să-şi găsească de lucru (nu din cauză că nu vor, ci din cauza discriminărilor la care sînt supuşi), dar este vorba de cetăţeni europeni care vin din fostele colonii ale statelor unde se stabilesc. Pentru ei vorbim mai ales de datoria morală de a fi ajutaţi de fostul colonizator…
În sfîrşit, populismul şi declaraţiile inflamate mobilizează şi aţîţă curiozitatea, nu doar pe străzile Londrei sau ale Parisului, ci pînă şi sub cupola de sticlă a Parlamentului European (Bruxelles sau Strasbourg, idem): nu demult, un funcţionar european îmi mărturisea că nimeni nu ratează vreo reuniune în care se presupune că Farage va avea vreo ieşire/prezenţă.
Franţa se află şi ea, din păcate, pe lista statelor europene care au cerut dreptul de a deschide larg piaţa muncii, doar în ianuarie 2014. Dar motivul pare să fi fost mai degrabă o proastă înţelegere a noţiunii de protecţionism european, decît o teamă reală de invazie. Sigur, romii s-au transformat peste noapte, dar totuşi în decursul a cîtorva ani – între 1990, deschiderea României spre Vest, şi 2007, anul intrării în UE, cînd s-au înregistrat primele puseuri de „întoarceţi-vă acasă“, urmate de primele măsuri de expulzare (perioada preşedinţiei lui Nicolas Sarkozy) –, într-o „utilitate politică“. Tristul titlu de carte al lui Étienne Liebig (De l’utilité politique des Roms. Une peur populaire transformée en racisme d’Etat, Michalon, 2012) susţine această afirmaţie.
Măsurile restrictive pentru români şi bulgari s-au limitat mai ales la o aşa-numită listă cu meserii deschise la angajare (care au crescut de la 150 la 291, în octombrie 2012, imediat după preluarea conducerii statului francez de către François Hollande), la taxa la angajare (substanţială şi în funcţie de salariul propus angajatului, dar anulată în august 2012), şi la eternele formalităţi birocratice franceze. De care se lovesc atît francezii înşişi, nu doar românii sau bulgarii. În ceea ce priveşte angajarea, ea devenea dificilă nu atît din cauza listei (care corespunde în mare nevoilor de pe piaţa franceză a muncii), nu din cauza românilor sau bulgarilor în sine (sînt consideraţi – a explicat o analiză pertinentă publicată de Psychologies România – ca fiind oameni muncitori, organizaţi, pasionaţi de ceea ce fac şi pe care te poţi baza), cît din cauza cercului vicios care înconjoară procesul în sine: angajatorul trebuie să depună un dosar consistent la Oficiul de Muncă, dar nu înainte ca angajatul să dovedească faptul că are o locuinţă (ştiut fiind faptul că nimeni nu închiriază în Franţa fără să dovedeşti că ai în prealabil un contract de muncă de mai mult de trei luni), să accepte plata taxei (50% din salariul brut, ştiind că salariul minim este astăzi de 1430,22 de euro lunar. Şi să fie dispus să aştepte terminarea procedurii, cel puţin trei luni, dar de regulă măcar şase.
Astfel că doar francezii motivaţi şi care aveau oarecare timp la dispoziţie şi-au permis să o facă. Majoritatea românilor şi bulgarilor angajaţi pînă la urmă fie au trebuit să treacă printr-o perioadă de muncă la negru şi au locuit în condiţii extrem de precare (cîte trei în doar şapte metri pătraţi, micile garsoniere franceze de la etajul 8...), fie au fost angajaţi de concetăţeni care-şi deschiseseră IMM-uri în Franţa şi care ştiau cum merg lucrurile. Uneori ambele. Complicat, imoral, cu multe sacrificii. Pentru romi, situaţia este de două ori mai complicată, dar nu imposibilă. De ei se tem, din ignoranţă, atît francezii, cît şi românii şi bulgarii...
Cît despre atitudinea Hexagonului faţă de români, bulgari, romi sau nu, plus alte naţiuni emigrante, nu pot decît să cred că într-o zi se vor apuca şi politicienii francezi să-şi recitească clasicii (relire ses classiques...). Emil Cioran scria, în 1941, în De la France, că o mare naţiune se recunoaşte mai ales prin capacitatea de atracţie pe care o exercită asupra celor care visează doar un lucru: să emigreze aici, să se integreze. Fobiile şi prejudecăţile – aş îndrăzni să adaug – nu au caracterizat niciodată, mult timp, o mare naţiune.
Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International, Paris.
Foto: L. Muntean