Doar despre legănat, deși…

5 noiembrie 2019   Tema săptămînii

Știau și nu prea știau. Credeau în ceea ce li se cînta și povestea încă din fașă și apoi pe parcursul vieții; actualizau acele credințe prin experiențe personale – intermediate de grupul social sau trăite direct. În vechime, la noi sau aiurea, oamenii simțeau că lumea largă era mult mai întinsă decît cea cunoscută și călcată cu piciorul, mai densă decît cea văzută cu ochii și mai vorbitoare decît cea percepută de ureche. Intuiau că pămîntul, care ivea plante vii din semințele îngropate, constituia o lume în așteptare, un loc în care morții lor își așteptau și ei o nouă viață. Și percepeau nesfîrșirea cerului ca pe un continuum de transparență, în care duhuri nemuritoare și nevăzute își petreceau timpul și de unde adeseori pătrundeau în lumea cunoscută și interacționau cu oamenii.

Pruncii nou-născuți se iveau din aceste părți nevăzute ale lumii, iar sufletele morților plecau pe apă sau pe sub pămînt în călătoria spre alte locuri, de unde uneori aveau să se întoarcă, în vis sau la anumite sărbători.

Gîndindu-mă la această realitate compusă, pre- sau re-simțită, intuită sau trăită prin poveste, mi‑o imaginez ca pe o rețea de spații și locuri diferite calitativ, legate printr-o rețea de granițe și de treceri, de praguri și tuneluri simbolice, care erau protejate magic prin rituri și practici moștenite din generație în generație. Și iarăși mă gîndesc cît de mult s-a restrîns și a sărăcit lumea aceea mare, în zilele noastre. Deși, continuăm să marcăm trecerile importante din viață – nașterea, nunta, moartea – prin gesturi și comportamente rituale cărora nu le mai cunoaștem înțelesul, dar de care încă nu ne putem lipsi.

La noi, în satul vechi, nu putea fi concepută trecerea dintr-o stare în alta fără obținerea de protecție magică. Dacă ar fi să mă refer numai la copilărie, e uimitor cîte treceri sînt marcate simbolic prin gesturi magice sau practici rituale de grup, în doar primii ani de viață. De la potențialitate la starea de nou-născut, de la vietate la persoană, de la plîns la somn, de la veghe la vis, de la boală la sănătate, de la prunc la copil vorbitor, de la mic la mare, de la copil la băiat sau fată, mentalitatea colectivă impunea prescripții și proscripții pentru parcurgerea benefică a tuturor acestor treceri simbolice. Și pentru că nu e loc aici și acum pentru detalierea trecerii prin cămașa tatălui, prin colac sau pe sub pragul casei, o să mă opresc doar la trecerea legănată, ca fiind cel mai frecvent utilizată și cea mai omniprezentă practică, folosită chiar și în lumea orașului contemporan.

La naştere, pruncul trece din pîntecul mamei în noua lui cochilie protectoare. Că era o simplă albie de lemn, o lădiţă cu fundul drept sau curbat montată pe tălpici, un coş sau un hamac de pînză, balansate între doi suporţi verticali sau agăţate de grindă, sau – cum se întîmplă astăzi la oraș – un cuib tapițat acționat electric, toate aceste leagăne poartă copilul într-o mişcare pendulatorie mecanică, de du-te-vino. Nave sau coşuri-nacelă, protejate de însemne magice (capete de cal cioplite, stele, sori şi cruci scrijelate, astăzi îngerași sau zîne durdulii pictate) leagănele vindecă nostalgiile uterine – spun psihologii – şi întreţin plutirea caracteristică oricăror începuturi; ele sînt o matrice a traversării lumii, călătorie cu dus-întors, pentru netezirea drumului către descoperirea realităţilor vieții. De aceea leagănul pruncului, casă călătoare, trebuia pregătit cu grijă şi cu respectarea credinţelor moştenite prin tradiţie: din lemn de brad pentru ca somnul copilului să fie uşor ca bradul, să nu fie confecţionat de tată ca să nu moară copilul, să nu fie împrumutat altui prunc, ca să nu-i fure somnul şi crescutul, să nu fie vîndut, să nu fie legănat în raza lunii sau să rămînă gol peste noapte; astăzi, rămîne preocuparea pentru materialele naturale. 

Ritmul legănatului este unul al timpului: alternare de zile şi nopţi, de stare de veghe şi de somn, alternarea anotimpurilor, a vieţii şi a morţii; legănatul şi cîntecul care-l însoţeşte urmează ritmul respirației: abua-bua, liu-liu, nani-nani, inspiraţie-expiraţie, du-te-vino, creşti-rămîi, pleci ca să te întorci. În paranteză fie spus, în mit, repetarea trecerii, înainte și înapoi, o consfințește şi devine totodată o punere în ordine a lucrurilor. Conform acestei paradigme, legănatul este un mijloc ritual prin care se asigură comunicarea şi împăcarea cu lumile; omul îndurerat, bolnavul psihic, budistul Zen, rabinul în timpul slujbei se balansează pentru a se re-formula, a se re-culege şi a re-intra în ordine.

În tradiţia populară, legănarea se asocia prin funcţiile sale cu saltul ritual, salt care marca trecerea de la o treaptă la alta a existenţei. Pruncul este legănat de mamă pentru a trece cu bine în și din lumea viselor, din zi în noapte, sau pentru a se trezi în lumină; în ultimă instanță, copilul creşte legănat. Se leagănă în scrînciob pentru a fi sănătos şi „văzut“. 

Mă întreb dacă există cineva care să nu-şi amintească mersul cu un picior pe trotuar şi cu unul pe stradă sau cu unul pe drum şi cu unul pe şanţ, din vremea copilăriei. Nu pricepeam atunci că gestul exprima dorinţa şi nerăbdarea de a creşte, de a părăsi lumea copilăriei şi de a trece în cea a adolescenţei. Să ai un picior desculţ şi unul încălţat însemna să aparţii concomitent la două lumi şi, implicit, să parcurgi o perioadă dificilă de dezechilibru.

Șchiopătînd, ne plasam în acest fel la graniţa dintre lumi şi aşteptam schimbarea. Şchiopătam (ne legănam pe verticală) fără să ne gîndim la Cenuşăreasa, care şchiopătînd cu un singur pantof părăseşte spaţiul miracolului şi se întoarce în lumea imediată, sau la Statu-Palmă-Barbă-Cot, care vine să bîntuie lumea oamenilor, călare pe un iepure şchiop.

La fel de bine pot spune că omul crește parcurgînd tuneluri-leagăn. La fel cum aș putea povesti despre lumea veche țărănească în care individul trece prin tunelul-cămașă, sau prin tunelul-colac, sau prin tunelul oglindă. Dar nu o fac…

Ioana Popescu este etnolog și face parte din echipa care a pus bazele Muzeului Țăranului Român, în anii ’90, sub aripa lui Horia Bernea și de mînă cu Irina Nicolau.

Foto: wikimedia commons

Mai multe