Doamnele din Praporgescu contraatacă

– Mă, cînd îi vezi cum se bucură, cum ţopăie de fericire... îţi vine să-i omori pe toţi!...
– Cic-am fi pe locul cinci.
– Dinspre mine, puteam să fim şi pe locul cincizeci... A venit c-o nouă lege: o altă plată, de sute de mii de lei, să ne pună gunoiu’. Pur şi simplu! Îmi mai arde mie de futbol, ia zi şi mie?! Ce-am văzut, am văzut numai din reluări...
– Cînd i-am bătut pe ăia şi-a ieşit lumea pe străzi... de-am crezut că-i revoluţie! Am zis că s-a-ntîmplat ceva iar... Ce urlete, ţipete! Au zbierat toată noaptea.
– Am ieşit în balcon şi le-am zis: nu vă e ruşine? Deranjaţi lumea la ora asta! Ce, v-au plătit datoriile? A scăzut inflaţia? Cînd au venit minierii n-aţi mişcat un deget, care urlau hăă-huuu-hăăă România, hăăă...
– Cînd i-aud, mi se face o greaţă... Şi ISTORIA asta care minte – numai minciuni...
– (N-o mai întreba şi despre asta, că nu mai termină!)
– Păi io în tinereţe mi-am făcut veacul numa’ la meciuri! C-am fost „venusistă“... Bărbatu-miu era-n consiliul de conducere (benevol, bineînţeles) al ripensiştilor... Ne certam tot timpul, eu îl băgam în... (asta să n-o pui!) pe el, şi uite-aşa... Şeful venusiştilor era Gavrilă Marinescu, prefectul, care ne invita în loja lui cînd erau meciuri cu „Venus“. P-ormă s-a făcut o listă de subscripţii, şi-a spus „dna Cutărică-nu-ştiu-ce, care-a contribuit cu atîţia lei“ pîrţ-mîrţ... Aveau pe unu’ David, un portar excepţional. Duminica noi trebuia să mîncăm la douăşpe, ca la două să fim pe stadion!
– Şi io am fost de cîteva ori...
– Şi ea a fost de cîteva ori...
– Păi era musai, dacă soţii noştri erau nebuni după meciuri! Io mă duceam aşa, de fandoseală: mi-era egal cine bătea.
– (Habar n-avea...) Ăştia ai mei, venusiştii, nu prea erau simpatizaţi – din cauza prefectului mă-nţelegi! –, şi era unu’ însurat cu una Margareta; îl strigau pe teren: „Hai Margareta!“...
– Ca să-l încurajeze, ştii!
– Publicul, îl îndemna prin ea – prin nevastă-sa... Şi jucau mai bine pe vremea aia.
– Da’ ce ne pricepeam noi pe vremea aia, dragă!? Mergeam şi noi, de fîrţîială – să fim văzute.
– Ba, eu mă pricepeam teribil! Cînd trage unu’ unşpe metri, cînd n-a dat exact pedeapsa care trebuie, cînd i-a fluierat... Am fost nebună după futbol! Şi cînd au venit comuniştii – GATA! N-am mai vrut s-aud!
– Era o lume civilizată, înainte...
– Şi erau băieţi drăguţi şi civilizaţi şi curaţi...
– Şi nu strigau, dragă, ordinării ca acuma, pe stadion!
– Au făcut ăştia de la „Ripensia“ la un moment dat un turneu în toată lumea... şi bărbat-miu, care era în „vîj“ cu mine (nu eram încă măritată cu el) i-a cedat voiajul ăsta lui frat-su-lu’ bărbatu’ lui’ mneaei –, şi atunci a adus el Jaguarul din Anglia... 
– Cînd au jucat acuma cu americanii – ne-am uitat parţial –, dumneaei se tot ruga să piardă românii... Şi pîn’ la urmă i-au făcut figura, c-au cîştigat românii.
– Da, da’ nu ştiu cum a fost, c-a fost cam suspect!
– Aiurea!
– Şi le dă şi la nişte ore imposibile; nu ştiu, da’ de cînd cu populaţia asta, sîntem obosite... ne-apucă somnu’!
– Pînă la un punct merge, că te mai distrează să vezi cum îi trînteşte, cum le dă un cartonaş galben...
– Mai un unşpe metri...
– Da’ p-ormă, cînd ies în stradă aşa de plini de ei... 

a consemnat Alex. Leo ŞERBAN 

Dilema, nr. 81, 29 iulie 1994