Doamnele de origine protejată

Foarte rar putem intra în biografia unui autor plecînd de la operă. Știm că funigeii daimonului personal se întind în orice formă de creație, însă nu putem intui care e gradul de traducere a vieții în operă. A existat o Anna Karenina în viața lui Tolstoi? A avut Alberto Moravia Emilia lui? Doamna T, pe cineva? Cui îi pasă? Pentru cititor este ficțiune. Ceea ce face arta artă este tocmai că subiectul iese din monden și intră în mondial. Sigur, nu comparăm capodopere ale literaturii cu o sticlă de vin, deși din punctul de vedere al celui care și-a ales vinul ca pharmakon are sens. Pentru exegeții lui Tolstoi e firesc să exploreze marasmul biografic al autorului în căutare de amănunte suculente, însă, pentru mine, suculența are de-a face cu aciditatea, aromele și taninurile. Și cu forma sticlei și cu ce apare pe etichete. Diferite forme de expresie, cred ca sînteți de acord. Așa încît o să salut aceste Doamne: Corina, Ana, Alina, Iulia și Dana, cu regretul că nu le voi cunoaște niciodată numele de familie.

Formele tradiționale de artă utilizează doar două simțuri. Văz și auz. Celelalte trei au fost considerate pesemne inferioare, prea mundane și lipsite de potențialul de a exprima plenar categoriile estetice. Un argument ar fi că olfactivul, gustativul și tactilul țin, în mai mare măsură decît vizualul și auditivul, de util, dar și de visceral. Chiar dacă un preparat culinar poate avea unele valențe estetice, pînă la urmă este hrană. Prin contrast, un tablou sau o uvertură au o ustensilitate redusă. Cînd ești însetat,  înfometat și înfrigurat pe o insulă pustie, după suficient timp, Guernica lui Picasso va deveni cel mult o foaie de cort. Vinul urmează aceeași idee, mai ales dacă ne gîndim că milenii de-a rîndul a făcut parte din dieta zilnică a europenilor, fiind cel mai sănătos și potabil lichid la acea vreme. Însă, pentru oenofili, unele momente de contact cu obiectul dorinței sînt estetice în cel mai pur mod, avînd loc un veritabil impact estetic.

La vinuri, sticla, dopul, capișonul, eticheta și mesajul ei sînt valori estetice, accesorii. Sînt ca rama pentru tablou, ca soclul pentru sculptură, ca sala și calitatea instrumentelor pentru o prestație muzicală. Nu sînt absolut esențiale, însă fără ele n-am putea recepta la adevărata valoare momentul estetic.

În cazul Doamnelor, colecția de vinuri a lui George Chendi, ocheanul este întors. Pe etichete avem arta mainstream, poeziile lui Șerban Foarță și ilustrațiile lui Tudor Banuș, în vreme ce conținutul este aproape-arta care este vinul. Interesant e că ambii artiști sînt și la confluența culturii pop, pe lîngă curgerea în literatura mare, respectiv în marile galerii de artă: primul ca textier al clasicelor albume Phoenix (Mugur de fluier și Cantafabule), iar al doilea ca ilustrator pentru Le Monde, New York Times și, nu în ultimul rînd, al Enciclopediei Zmeilor a lui Cărtărescu.

Vinurile din colecție sînt excelente. Eu, unul, o apreciez în mod special pe Corina – Leoaica tînără. Este un vin din sud-estul Franței, din Gasconia lui D’Artagnan, obținut dintr-un strugure sensibil și special. Se numește Petit Manseng. Aici îi dau legătura lui Bernard Pivot, cunoscutul critic literar și realizator de emisiuni TV. El a scris simpaticul Dicționar din dragoste de vin. Vinul devine un superglue afectiv foarte eficient, iar Pivot demonstrează asta, amintindu-și de primul său învățător de la care a auzit de vinul din sud-est. Micul Manseng „are pielița densă precum pielea unui viticultor béarnez“, e un melanj mineral, floral, cu fructe seci și exotice și gust neobișnuit, de umami. Culmea e că Pivot ar avea ceva în comun și cu Alina cea „Oportună cu haz“, amintindu-și de pasiunea savoiarzilor pentru Mondeuse Noir, strugurele cu aromă de căpșună: „Un roșu Mondeuse, scos dintr-o găleată cu apă rece, la întoarcerea dintr-o hoinăreală – ce poate fi mai revigorant și îmbucurător?“. Și, într-adevăr, impresia pe care o lasă Alina, cu mijlocul său rubensian, odată ce materia volatilă a poetului devine lichidă în paharele noastre, este tocmai de jovial și… oportun.

Din Valea Loarei vine Dana, „Eu zic că da“, cu părul curcubeu desenată de Banuș. Ar putea fi un personaj al lui Rabelais (și el un meritoriu fiu al locului). E un Sancerre, adică un Sauvignon Blanc de la mama lui, foarte sec, șăgalnic și repede curgător, precum cupa din poem, care se tot umple într-o goană.

Iulia călătorește nu doar „Între da și între nu“, ci deopotrivă între lumea veche și lumea nouă pe o corabie beată (Rimbaud, în cinstea ta!). Licoarea este dintr-un soi originar din sudul Franței, Carignan, rar vinificat de unul singur. Asta pînă a fost aclimatizat cu succes în îndepărtatul Chile. Un vin serios, dar prietenos, acid și bogat, elegant, dar confortabil ca un costum de Panama.

Poezia mea preferată este Ana „Moft la cub“, care se întîmplă să fie un foarte competent Bordeaux, un Cabernet Sauvignon 100%, dintr-o recoltă excelentă, cu taninuri moi și arome de fructe coapte. Ilustrația ține isonul acestei cosmogonii de patiserie în care femeia este un foietaj care se lasă descoperit.

Una peste alta, dragi cititori și băutori, sau mai bine zis una cîte una, separat, aceste sticle ni se relevă nu doar prin bogăția gustului, ci ne încîntă și ochii, și mințile. În fond, ne întoarcem la clasicii greci, întrucît ei înnobilau poezia ca pe cea mai înaltă dintre formele artei. Dar, să fim realiști, credeau asta mai cu seamă în fața unei cupe cu vin. 

George Mitea scrie la lucruribune.blogspot.com – un blog de somelerie culturală.