Divanul sau Gîlceava scriitoarei cu lumea

Ideea de a alcătui

mi-a venit din două direcţii. Prima direcţie este de domeniul evidenţei: în comentariul cultural din România se abuzează de nişte clişee de gen precum cel de „poezie feminină“ sau cel de „scris feminin“, sub umbrela cărora se perpetuează formele cele mai subţiri de misoginie (pentru că misoginul nu este neapărat grobian şi vulgar: adesea el face parte din patriarhatul luminat al intelighentsiei). A trecut ceva vreme de cînd Rousseau susţinea că „bărbatul este bărbat doar uneori, pe cînd femeia este femeie tot timpul“, implicînd astfel că femeia este imposibil de gîndit în afara naturii, pe cînd bărbatul se manifestă adesea în spaţiul culturii, autonom faţă de natură, prin creativitatea sa spiritual-intelectuală. Totuşi, de prea multe ori, femeia care scrie sau care creează artistic este percepută ca o prelungire obligatorie a unui etern feminin impalpabil, dar ciudat de omogen. Aşadar, prima întrebare care mi-a ghidat investigaţia a fost cum văd chiar ele, scriitoarele, toate aceste lucruri: se simt chiar ele mai ataşate de „natură“ decît bărbaţii care scriu şi, dacă da, cum definesc această natură, iar dacă nu, de ce cred că prejudecăţile sus-numite sînt atît de rezistente la noi.

Dacă această întrebare îmi este oarecum exterioară, ei i s-a adăugat una interioară: cred tot mai mult că puterile noastre creative sînt direct proporţionale cu „accidentele“ fiinţei noastre: că faptul de a fi femeie sau bărbat, bolnav sau sănătos, depresiv sau paranoic, tînăr sau bătrîn, bursier într-un castel sau chiriaş într-o garsonieră, degustător de fado-uri sau consumator de heavy metal, gras sau slab, carnivor sau vegetarian reprezintă tot atîtea condiţionări subtile ale creaţiei noastre ştiinţifice, artistice sau de altă natură. Cu o metaforă, Ioana Em. Petrescu numea condiţionările „biologice“ ale creaţiei „ritmurile sîngelui nostru“. Nu este vorba despre determinismul psihologic sau biografic despre care a curs atîta cerneală, ci despre altceva. Chiar dacă obiectivismul sau impersonalismul au însemnat la un moment dat, în istoria culturii, un deziderat, consider că ele nu mai reprezintă decît nişte utopii (distopice, mi se pare mie): raţiunea şi discursul fiecăruia dintre noi nu sînt nicidecum nişte medii transparente, prin care obiectele se văd perfect şi fără deformări, ci un soi de lentile colorate şi calibrate subtil de către propria biologie, de către propria deschidere intenţională şi de o întreagă reţea de factori minusculi, cu relevanţă variabilă. Din această reţea mi s-a părut urgent să interoghez asupra condiţionării de gen, nu în sensul în care genul ar fi neapărat o limitare, ci în sensul în care el constituie unul dintre factorii principali. Există scriitoare cărora virilitatea li se pare modelul ultim, după cum există scriitorii care fac din propriul scris tocmai întîlnirea majoră cu feminitatea, cu un soi de femeie interioară care nu este neapărat anima jungiană. Există scriitori de ambele genuri care scriu foarte uşor şi în orice condiţii, după cum există şi cei cărora realizarea unui anume set de condiţii sociale sau de mediu li se pare o condiţie necesară creaţiei.

Am gîndit investigaţia doar printre poete şi prozatoare, pentru că vizam potenţialul creaţiei artistice prin lentila de gen. Pe lîngă cele care au acceptat invitaţia de a răspunde la întrebările mele şi cărora le mulţumesc, au existat cam tot atîtea care au refuzat (le-am pus la socoteală şi pe cele cărora propunerea li s-a părut atît de ridicolă sau insignifiantă încît nu mi-au răspuns în nici un fel). Refuzurile lor ar fi putut alcătui un capitol la fel de interesant, pentru că unele mi-au spus că „genul“ nu li se pare deloc relevant în creaţie, nici în momentul în care scriu, şi nici atunci cînd sînt citite, altele s-au simţit de-a dreptul încorsetate într-o restrictivă şi dubioasă rezervaţie sexuală ori feministă şi au găsit feminismul detestabil, altele au acceptat iniţial, pentru a-mi scrie apoi că găsesc întrebările mele prea intime şi că nu-mi pot răspunde, pentru că ar deveni încă şi mai fragile în faţa atacurilor misogine de care avuseseră deja parte la receptarea poeziei sau a prozei lor şi, în fine, altele au găsit proiectul interesant şi necesar, dar mi-au răspuns că se ocupau de lucruri mai importante sau mai urgente în momentul respectiv.

După toate aparenţele,

nu constituie decît un nod dintr-o întreagă reţea de problematizare a identităţii de gen, a cărei necesitate în România nu mai poate fi trecută cu vederea.

Divanul scriitoarei