Distanţe relative
De-a lungul timpul, am avut mai multe Dosare în Dilema, apoi în Dilema veche despre emigrație. Au scris oameni care „au fugit“ din țară înainte de 1989, oameni care fac parte de multă vreme din comunitățile românești din străinătate, oamenii care au plecat în anii ’90, imediat după mineriade, unii dintre ei au rămas în țările de adopție, alții s-au întors. De ce am reluat aceeași temă, însă cu dileme noi? Nu doar pentru că este o temă care are nevoie la răstimpuri de un update, dar și pentru că statutul emigrantului în ultima vreme s-a schimbat, în primul rînd datorită Internetului și dezvoltării noilor tehnologii (rețele de socializare, Skype etc.). Dacă, în urmă cu zece ani, cei care plecau din țară luau o hotărîre, deși dureroasă, în principiu definitivă, închizînd toate ușile în urma lor și fiind convinși că pleacă „înspre mai bine“, cei care au părăsit România recent, dintr-un motiv sau altul și uneori nici măcar într-un mod planificat (așa cum se întîmpla înainte), sînt mai dispuși să ia în calcul opțiunea unei întoarceri. În principiu, ei nu pleacă neapărat din cauza sărăciei, a lipsei de șansă, ci din cauza unor principii. Astfel, despărțirea de țara natală tinde să devină mai mult una emoțională. Migrația forței de muncă are la bază un alt concept inițial – „Merg acolo ca să fac bani, pentru ca să o duc mai bine aici“. De cele mai multe ori, ea se transformă însă într-o emigrare în toată regulă, iar posibilitatea întoarcerii devine una din ce în ce mai îndepărtată. Însă ceea ce aduce în plus este o pendulare între Est și Vest, între două lumi. Cei care pleacă rămîn conectați în permanență la ceea ce se întîmplă aici, datorită Internetului care se transformă într-un cordon ombilical. România devine, dintr-o țară reală, un „acasă“ virtual pe care îl poți oricînd accesa. Astfel, dorul de casă se stinge sau, dimpotrivă, poate deveni și mai puternic. Cineva afirma, în ancheta pe care am făcut-o printre emigranți, că prima generație rămîne, în fond, una inadaptată, iar sentimentul de dezrădăcinare te urmărește pînă la finalul vieții. A doua generație se integrează în proporție de aproape 100%, iar la o treia generație putem vorbi deja despre nativi. Cu toate acestea, din ce în ce mai mulți tineri pleacă la studii în străinătate și aleg să rămînă în Vest, fără să trăiască experiența emigrației într-un mod emoțional. Se consideră „copiii universali“ și nu sînt marcați de sentimentul de apartenență. Din nou (și) datorită noilor tehnologii, se adaptează mai repede și au o mobilitate pe care părinții lor nu au avut o: nu le merge bine la Londra, se mută la New York, apoi în altă parte, în funcție de job-urile pe care le au și de oportunitățile care le ies în cale.
Una peste alta, subiectul emigrației rămîne în continuare unul sensibil, nu doar în România. Este interesant de analizat și în contextul actual – în ultimii ani, solidaritatea emigranților față de ceea ce se întîmplă în România (participarea la vot, proteste etc.) a fost una fără precedent. Oamenii vor să demonstreze că le pasă și că distanțele sînt, de fapt, relative.
Ilustraţie de Ion BARBU