Distanțe

Pe un pliant vechi de acum 15 ani pentru promovarea unui automobil marca Audi, scria: „Pentru noi, fiabilitatea mașinii nu mai este de mult o problemă, noi ne concentrăm numai pe design”.

În Austria am cunoscut un indian cu care lucram într-un co-working space, unde petreceam destul timp împreună înainte de pandemie. Într-o zi mi-a prezentat un alt indian care părea bun prieten cu amicul meu. Îi vedeam tot timpul împreună, cînd nu erau împreună vorbeau la telefon foarte des, deveniseră chiar parteneri de afaceri. La un pahar, unul dintre ei mă întreabă: „De cît timp crezi că ne cunoaștem?”. Observînd apropierea dintre ei, am spus: „De cinci-șase ani?!”. Au început amîndoi să rîdă și să-și dea coate. Aveam să aflu că se cunoșteau de trei luni: „Așteptam metroul și l-am văzut pe peron. După figură, știam că este din aceeași zonă, că sîntem vecini”. Știind că este dintr-o comună de lîngă Varanasi, l-am întrebat pe celălalt indian dacă locuiește și el în apropierea sacrului oraș și așa am primit lecția falsei percepții asupra a ceea ce noi, în partea noastră de lume, numim „distanță”. „Nu locuiesc lîngă Varanasi, ci într-un oraș aflat la 800 de kilometri depărtare.” Păi, și cum spuneți că sînteți vecini dacă locuiți așa departe unul de celălalt?”, întreb contrariat. Aveam să aflu că, în India, „distanță” înseamnă peste două mii de kilometri. Cam atît trebuie să parcurgi ca să se schimbe limba vorbită de ei și să piară sentimentul de vecinătate.

De aproximativ doi ani locuiesc în Viena, care se află la 1.350 de kilometri de București. Pentru a ajunge în Viena, traversezi două țări. Deși sînt vorbite trei limbi diferite din România pînă în Austria, iar în regiune împărtășim o perioadă istorică comună, pe o distanță așa de mică diferențele sînt semnificative. Plimbîndu-mă pe Ringstrasse, observ linia generală a capitalei austriece: clădiri predominant albe, luminate cu bun gust de jos în sus precum monumentele, hoteluri cu tradiție de sute de ani unde te întîmpină valeți îmbrăcați în straie de gală, cafenele în care marii gînditori obișnuiau să mestece tutun și să ciocnească pahare de rom cu sifon, cochete galerii de artă în care se comercializează litografie din anii 1800 și murmurul temperat și linear al traficului rezonabil la orice oră. Nostalgic, îmi amintesc centrul Aradului, așa cum l-am găsit la începutul anului trecut: clădiri părăginite care amintesc de arhitectura germană, cu basoreliefuri roase de vreme, mîzgălite de graffiti, un parc în care am coborît pînă pe faleza Mureșului, unde pe pontoane de lemn pescari solitari păreau să ignore frigul lui ianuarie. Am traversat un pod peste rîul domol și am citit mesajele îndrăgostiților scrise pe structura de fier. Revenind pe faleză, mă opream din loc în loc pentru a citi versuri scrise pe cîte un perete. Am decis că firea mea romantică, sensibilitatea mea, a fost ireversibil formată în România. Aradul m-a fermecat cu sinceritatea lipsită de noblețe a oricărei părăsiri. Părea că nimic nu se datorează acolo semenilor mei, care nu înfrumusețează un spațiu public dacă nu simt că le aparține, adică un loc pe care nu-l dețin în proprietate. Așa sîntem noi, românii, avem senzația că țara noastră toată nu ne aparține.

Ungaria poate fi traversată înspre Austria cu mașina în cinci ore. Din Ungaria începe o rețea de autostrăzi care îmi pare că leagă restul lumii. Am doi prieteni buni, unul locuiește și lucrează în Berlin, unde a plecat cu familia acum mai bine de un an din cauza traficului din București și pentru o deschidere spre o altă lume pentru copil. Celălalt locuiește și lucrează în Suedia. Avem povești similare, vedem același peisaj social. Toate aceste țări sînt înstărite din punct de vedere al nivelului de trai, populația este educată, calitatea produselor alimentare și varietatea acestora sînt crescute, sentimentul de siguranță și de stabilitate socială este o permanență, iar mașina este un moft mai degrabă inutil, avînd în vedere rețeaua de transport de suprafață, subteran și feroviar care acoperă, de fapt, cele trei țări. Așa este cum se spune: în Viena nu ai nevoie de mașină!

Cînd m-am mutat, am căutat o lună de zile un apartament de închiriat. Cum metroul acoperă tot orașul în lung și în lat și este cel mai rapid mijloc de transport, o lună de zile am stat mai mult în subteran decît la suprafață. Pe linia de metrou U2 (linia mov, nou construită) există o stație denumită Krieau. Pentru apartamentul pe care mergeam să îl văd trebuia să cobor cu o stație înainte, dar eram „nou în zonă”, așa că am coborît o stație după, la Krieau. Uitîndu-mă pe peron, aveam să constat că eram singurul care coborîse din trenul aglomerat la stația respectivă. Era clar că făcusem o greșeală, dar văzînd scara rulantă care mă scotea la suprafață am hotărît să văd ce era deasupra. Un cîmp și atît. O stație de metrou într-un cîmp. Era clar, austriecii sînt duși cu pluta! Am revenit la spațiul de lucru după vizitarea apartamentului și i-am întrebat pe colegii austrieci de ce au construit acea stație de metrou în cîmp. Răspunsul a venit cu acel ton categoric tipic lor: „Pentru că noi construim mai întîi infrastructura rutieră și apoi dezvoltăm restul zonei”.

Nu demult, o austriacă cu nume de rusoaică, ce vorbea fluent și spaniola, îmi povestea că avea 16 ani cînd a avut de făcut o alegere: în cadrul unui program educativ al școlii pe care o urma își putea perfecționa limba spaniolă locuind timp de nouă luni în Spania sau în Argentina. Avea să plece singură, intrînd totuși în grija unei familii de localnici, urmînd ca un elev din țara pe care o alegea să vină în Austria în același scop educativ. Astfel, copii din regiuni diferite experimentau interacțiunea cu un alt sistem educativ, își perfecționau limba pentru care au optat și trăiau la o vîrstă fragedă într-un loc cu un alt set de valori, o altă cultură și un alt ritm de viață. A ales Argentina, fiind încurajată de părinți să își deschidă ochii către o lume aflată la peste 12.000 de kilometri.

Și astfel mă întorc cu gîndul la distanțe. Vestul este aproape de noi, la cîteva sute de kilometri distanță, dar se află într-o altă etapă, de aici impresia depărtării. Fundația lor este solidă, bine construită de la început, iar acum nimeni nu-și bate capul cu întrebări existențiale: Îmi permit să mănînc? Am loc în spital? Am cu ce să ajung la timp dintr-o parte în alta a orașului? A venit apa caldă? E curățenie în parcul prin care mă plimb? Dacă îmi iau o bicicletă am pe unde să merg? La o plimbare prin districtul 7 din Viena (zona în care orașul vechi întîlnește moderne tendințe hipster), într-un atelier de pictură, cîțiva bătrîni învață să picteze împreună. Pe altă străduță, într-un spațiu care arată mai mult a brutărie, tinere blonde și asudate primeau lecții de olărit. În fața bibliotecii naționale (Bruggaten), patru femei se adună în fiecare week-end și cîntă muzică bisericească în aer liber. Austriecii formează în orice oraș astfel de mici comunități, fiind obișnuiți să lucreze împreună, să aibă aceleași scopuri. 

Acum niște ani am lucrat o lună de zile la Amsterdam, în sediul central al unei mari bănci. În fiecare zi, la ora 16,45, ieșeam în ultima pauză a zilei pentru a mînca un sandviș. Priveam mișcarea dintr-un șantier mare ca suprafață, aflat lîngă sediul respectiv. O construcție masivă avea să fie ridicată acolo, după anvergura resurselor desfășurate. Prindeam sfîrșitul programului lucrătorilor și asistam la un ritual ciudat: în fiecare zi, la încheierea zilei de muncă, greblau spațiul de lucru, apoi înfigeau lopețile în pămînt și puneau căștile de protecție în vîrful cozilor de lopată. Șantierul rămînea pustiu și curat, iar căștile roșii și galbene erau clătinate ușor de adierea specifică Olandei.

Toate astea nu pot fi însușite de români. Pot fi observate, analizate, conștientizînd în acest fel depărtarea de țările din Vest cu care ne comparăm ca un act de izbăvire și pe care vrem să le copiem de la modalitate la perspectivă. Românii au nevoie să înceapă orice construcție din perspectiva propriei condiții. Cu toții o știm, dar ne comportăm ca și cum nu o acceptăm, ca și cum merităm mai mult decît avem. La o adică, vorba lui Cioran: „Cînd n-ai măsură în nimic, te măsori cu Dumnezeu!”.

Alexandru Gheorghe este jurist, specialist în protecția datelor și implementarea programelor de securitate cibernetică.

Foto: flickr