Disoluţia identităţilor?
Ce înseamnă „identitate naţională“ şi cum se construieşte o „cultură naţională“ în noul context, postmodern, postideologic, postnaţional? Ce se mai poate salva din modelele clasice, consacrate? Şi cum pot fi ele reconfigurate, adaptate la realitatea de acum? Recursul la istorie ne arată atît reţete de succes, cît şi practici falimentare. Nu ne-am propus, în Dosarul de faţă, nici să facem o pledoarie pentru construcţia identitară, nici să alcătuim „profiluri“ ideale. Am pornit de la constatarea unor nelinişti în spaţiul public cu privire la cum este sau cum ar trebui apărată identitatea naţională a României. Şi de la schimbarea de denumire a Ministerului Culturii, devenit, în noul guvern, şi al „identităţii naţionale“.
Globalizarea e un termen care încă stîrneşte anxietate. Deschiderea frontierelor, libertatea de mişcare, noile tehnologii, piaţa liberă ne apropie, dar, într-un fel, ne înstrăinează. Efectul cel mai probabil al globalizării, spun cei care se tem de ea, ar fi disoluţia identităţilor. Avem de ce să ne temem?
Globalizare înseamnă dinamică, o permanentă negociere, în vreme ce identitatea înseamnă ancorare în trecut, într-un loc, într-o limbă, într-o credinţă. Scepticii ar spune că beneficiile economice eventuale ale globalizării nu compensează pierderea identităţii naţionale, că suveranitatea naţională, identitatea naţională şi controlul teritoriului naţional sînt valori colective superioare unor iluzorii libertăţi individuale. Entuziaştii globalizării nu văd o ameninţare în eventuala pierdere a unor valori abstracte. De fapt, poziţiile nu sînt neapărat ireconciliabile. Răspunsul, pentru cei care se tem de o eventuală uniformizare prin globalizare, este simplu: principiul excepţiei culturale. El trebuie apărat cu orice preţ.
Declinul culturilor europene ar însemna declinul culturii europene.
Ilustraţie de Ion BARBU