Discursuri patriotice

În România circulă, în mare, trei tipuri de discurs patriotic. Avem mai întîi discursul triumfal: „sîntem muc şi sfîrc, nimeni nu e ca noi; am făcut, am dres, am stăvilit, am apărat, ne-am sacrificat, am salvat, am rezistat...“ Este discursul încîntării de sine, al slavei (deşarte), al suficienţei autohtone. Are mare succes şi culminează cu mobilizatorul imn „noi sîntem români“ (proclamaţie superfluă, cîtă vreme nimeni nu ne crede elveţieni sau marocani…). Există apoi un discurs care preia o parte din cel dintîi („sîntem excepţionali“), adaugînd, însă, o notă sumbră: da, sîntem grozavi, dar sîntem amărîţi! Avem ghinion. Calităţile noastre sînt dublate, în chip nefericit, de o tenace neşansă istorică. Nimeni nu-şi dă seama cît sîntem de minunaţi, toată lumea ne pune piedici, ne exploatează, ne fentează, încearcă să ne strice. Nu vreau să fiu răutăcios, dar ca să-i dau o identitate, aş spune că acesta e tipul de discurs al altfel foarte talentatului domn Dan Puric: „Sîntem unici – şi ca creştini, şi ca est-europeni, şi ca vestici, şi ca asiatici, dar sîntem chinuiţi... Cineva nu ne iubeşte. Nimeni nu ne iubeşte. Dar vom învinge!“ Există, apoi, un al treilea tip de discurs – cel al dlui profesor Boia – care vede unele găuri în hlamida naţională şi spune că ar fi cîte ceva de regretat şi poate cîte ceva de reparat. Cum s-a văzut, un asemenea discurs stîrneşte mai curînd indispoziţie.

Dar acest tip de discurs există – în versiuni mult mai ascuţite decît aceea a dlui Boia – la mai toţi idolii noştri naţionali... Iată-l, de pildă, pe Caragiale, inventariind care sînt, în România „elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare pe care oricine le aplaudă automatic sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, Regatul român, în genere fraze goale, declamaţie şarlatanească, lătrătură patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moft!“ Ne supărăm pe nenea Iancu? O fi avut omul motive, de vreme ce, într-un tîrziu, s-a hotărît să plece din ţară. Şi vă atrag atenţia că era un patriot, a scris texte tulburătoare, nutrite de o mare iubire de ţară. Ceea ce nu-l împiedică să declare: „M-am exilat şi atîta tot. Aerul de aici îmi prieşte. Sînt mulţumit, nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul – viţii demne de compătimit.“ Să ne amintim şi de tristeţile lui Emil Cioran: „În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul.“

Acum vă întreb: din unghi pedagogic, ce e mai eficient cînd ai dinainte un caz „cu probleme“? Să spui: „totul e în regulă, e bine, e foarte bine, să nu ne luăm după răutăcioşii care bombăne“? Sau să spui: „unele lucruri merg prost, ai de rezolvat o sumedenie de nereguli, să ne gîndim ce-ar fi de făcut“? Din punctul meu de vedere e mult mai utilă cea de-a doua cale.

Foto L. Muntean