Discriminare cu picioare umflate
Povestea americană a discriminarii pozitive a început în Anglia, în secolul al XVI-lea, cu fiul unui vicar cartofor şi cu un medic aciuiat în suita unui lord. Primul, Hobbes, a venit cu o găselniţă ce avea să schimbe rapid istoria omenirii - teoria contractului social. Conform acestuia, oamenii se nasc cu drepturi la care, de bunăvoie şi nesiliţi decît de frica de moarte, renunţă în favoarea unui guvern(ator), protejîndu-se astfel de propria răutate. Dacă în "starea naturală" (i.e., în absenţa oricărei autorităţi) oamenii s-ar sfîşia între ei precum lupii (vezi homo hominis lupus), în societate lupii se transformă în mieluşei disciplinaţi, la dispoziţia păstorului. Simplu spus, frica de moarte păzeşte stîna. Al doilea pas pe drumul discriminării pozitive îl va face Locke, care preia ideea contractului social şi o rafinează. În noua variantă, contractul nu mai este doar între "lupii-oi", ci între "lupii-oi", pe de o parte, şi "păstor", pe de alta. Lupii-oi îşi cedează o parte din drepturi pastorului, dar îşi menţin dreptul cel mai important - acela de a avea ultimul cuvînt. Devin, cum s-ar zice, oi-lupi. Cîtă vreme ambele părţi respectă termenii contractului, toate sînt bune şi frumoase. Dacă păstorul se obrăzniceşte însă, contractul social este, de facto, reziliat, iar oile au nu doar dreptul, dar chiar datoria de a-şi alege un alt păstor, cu forţa, dacă e necesar. Dreptul la revoltă/revoluţie devine astfel un drept legitim. De acest drept avea să se folosească Thomas Jefferson cînd, în Declaraţia de Independenţă, justifica în faţa întregii lumi dreptul coloniştilor la revoltă împotriva regelui George. Astfel, încă de la naştere, Statele Unite devin prima societate bazată exclusiv pe "drepturi inalienabile", înţelese în sensul cel mai juridic cu putinţă: dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii. Acestora urmează să li se alăture, în scurt timp, primele zece amendamente la Constituţie - cunoscute sub numele de Bill of Rights - prin care individului i se garantează o serie de drepturi concrete: libertatea credinţei, a cuvîntului, dreptul de a purta arme etc., iar ceva mai tîrziu amendamentele 13, 14, 15, 19 şi 26, menite a proteja drepturile foştilor sclavi, discriminaţi în continuare în statele sudiste, prin tot soiul de chiţibuşerii legale: mai întîi, prin aşa-numitele black codes, iar mai apoi, după introducerea amendamentelor 14 şi 15, prin genericele "Jim Crow laws". Credeţi-mă, nu vă plictisesc cu toate aceste detalii juridice de pomană. Vă plictisesc cu un scop - acela de a scoate în evidenţă o caracteristică specifică societăţii americane, de la origini, pînă în zilele noastre: "legalitatea". În absenţa unei istorii, religii, rase sau etnicităţi "naţionale", americanilor nu le-a mai rămas decît apelul la justiţie - înţeleasă în sensul cel mai prozaic al cuvîntului - pentru a-şi justifica inscripţia E pluribus unum de pe moneda de cinci cenţi. De aici şi respectul, aproape religios, acordat de americani Constituţiei şi importanţa, iritantă uneori în viaţa de zi cu zi, a avocaţilor, la care făcea referire şi Tocqueville. În fine, dar nu în cele din urmă, ultimul pas pe calea ideii de discriminare pozitivă îl va face, în 1955, Rosa Parks. Îl va face... rămînînd pe loc. Refuzînd, adică, să se ridice de pe scaunele interzise negrilor, într-un autobuz din Montgomery, Alabama, pentru a face loc unor albi. Nu o face în semn de protest pentru principii - o face pentru că este, pur şi simplu, obosită şi iritată după o zi de muncă, şi pentru că are picioarele umflate. Gestul ei avea însă să declanşeze o avalanşă de evenimente ce va culmina cu Civil Rights Bill - un pachet de legi ce marchează sfîrşitul "de jure" al discriminării rasiale, demonstrînd, dacă mai era nevoie, că şi o pereche de picioare umflate pot scrie, la o adică, istoria. Dacă, din punct de vedere legal, problema discriminării rasiale era rezolvată, de facto, lucrurile erau mai puţin roz, aşa că în 1965 preşedintele Johnson semnează Ordinul 11246. Ordinul nu doar interzice discriminarea rasială la firmele care au contracte guvernamentale, dar le şi obligă pe acestea să ia măsuri de discriminare pozitivă (affirmative action) drept compensaţie pentru anterioarele discriminări negative. Într-o societate legalistică prin excelenţă, bazată, în plus, pe principiul hotărîrii precedente, conceptul deschide o uşă pe care dau repede buzna armate întregi de avocaţi. Curînd, nu doar firmele - de stat sau private -, dar şi şcolile sau universităţile aveau să aplice principiul discriminării pozitive atît pentru minorităţile rasiale, cît şi pentru majorităţile sexuale (femeile reprezintă, totuşi, aproximativ 52% din totalul populaţiei). Povestea, însă, nu se opreşte aici. Unde-i lege, nu-i tocmeală, aşa că în 1978 Alan Blake dă în judecată Universitatea de Medicină din Davis, California, pentru că a fost respins din motive discriminatorii: era... alb, iar negrii cu scoruri mai slabe la testele trebuincioase fuseseră acceptaţi. Curtea Supremă îi dă, parţial, dreptate, declarînd "cota de negri" o violare a clauzei protecţiei egale în faţa legii. (Mă grăbesc să le precizez celor mai slabi de înger că termenul "negri", în loc de "afro-americani", a redevenit parţial acceptabil inclusiv în mediul academic, tocmai datorită argumentului "discriminării inverse": cîtă vreme îi poţi spune albului, alb, se cuvine să fie permis a-i spune şi negrului, negru, pentru a-i respecta identitatea rasială.) În acelaşi timp însă, Curtea Supremă acceptă ideea ca rasa să fie unul dintre factorii ce pot fi luaţi în considerare în luarea deciziilor de admitere la universitate (precum zona geografică, bunăoară) pentru a asigura diversitatea studenţilor. Povestea rămîne în continuare încîlcită. În 1996, California decide, prin referendum, că discriminarea, fie ea pozitivă sau negativă, rămîne discriminare şi, ca atare, e ilegală. La fel procedează şi statul Washington în 1998, dar acţiuni similare în New Jersey, Michigan sau Arizona nu sînt încununate de succes. Un rol important în interzicerea discriminării pozitive îl are American Civil Right Institute, al cărui fondator şi preşedinte este negrul Ward Connerly. Institutul susţine că affirmative action este nedreaptă cu albii şi debilizantă pentru negri. Susţinînd o părere asemănătoare, cunoscutul comedian de culoare, Bill Cosby, a reuşit să strînească, acum cîţiva ani, un scandal de proporţii. Între timp, universităţi americane de prestigiu discută posibilitatea reintroduceii "cotei" pentru studenţii... albi de sex masculin, a căror proporţie a scăzut, în multe locuri, îngrijorător. Drumul spre iad e, adeseori, pavat cu bune intenţii. Încercările de inginerie ecologică se sfîrşesc, de obicei, cu catastrofe pentru sistem. Începi prin a introduce în ecosistem iepuri care să-ţi mănînce excesul de varză, dar, pentru că aceştia se înmulţesc cu asupra de măsură, introduci vulpi care să mănînce iepurii, apoi lupi care să mănînce vulpile etc. În final, cel mai probabil, de suferit vor suferi tot oile.