Discreţie cu orice preţ

8 februarie 2009   Tema săptămînii

Oricine a vizitat ca turist sau a trăit o perioadă în Elveţia poate depune mărturie: în această ţară, băncile ocupă un loc privilegiat. Fie că este vorba despre faimoasa Bahnhofstrasse din Zürich, de Rue des Banques din Geneva sau pur şi simplu despre băncile comunitare din oraşele mici şi cochete, pierdute prin văile Alpilor, instituţia bancară este omniprezentă în peisaj. Atenţie, nu este vorba de invazia bancară la care sîntem supuşi în România, cu bănci ce se deschid în foste magazine de termopane şi viceversa, ci de instituţii respectabile, aşezate, ce sînt acolo de zeci, uneori chiar sute de ani. Fac parte nu doar din peisajul străzii, ci şi din mentalul colectiv al locuitorilor. Cu toate acestea, cinematograful şi literatura ne-au obişnuit cu imaginea tipului celui rău care apasă pe tasta Enter, aşteptînd cu degetul pe trăgaci transferul a milioane de dolari în contul său din Elveţia. Ne putem întreba de ce are loc o asemenea publicitate negativă şi cum de nu protestează o Elveţie întreagă în faţa unor astfel de crime de lez-imagine naţională. La noi, pe Dîmboviţa, un simplu ponei roz "aprinde" studiourile de televiziune, iar un film ca Borat deschide robinetul provincialismului şi al ranchiunei naţionaliste. Elveţienii, oameni calculaţi din fire, şi-au dat repede seama că astfel de scene, fie şi cu tuşele îngroşate pînă la absurd, nu fac altceva decît să consfinţească o stare de fapt: omniprezenţa secretului bancar. Şi publicitatea negativă poate fi deci valorizată eficient. Simplificat, secretul bancar, aşa cum este el perceput în Elveţia, ar putea fi definit ca o formă de maximă discreţie faţă de client şi de sursele sale de finanţare (ceea ce nu înseamnă că sînt excluse anchete aspre atunci cînd sînt bănuieli de argent sale). Atunci cînd există probleme cu privire la fondurile depuse, o formă de discreţie generalizată, foarte specială, domină în cooperarea cu organizaţiile fiscale internaţionale. Există un cod de onoare al meseriei de bancher în Elveţia, iar cînd este vorba de scandaluri financiare (cuvînt drag românului, ca turcului pistolul), bănci ce sînt în concurenţă pe viaţă şi pe moarte în atragerea clienţilor fac bloc comun în favoarea protecţiei sacrosantului secret bancar. Şi poate ar fi interesant de remarcat că elveţienii vorbesc despre băncile lor ca de un tot, un organism unitar. Cînd suferă o bancă, toată "piaţa financiară" helvetă este tulburată. O piaţă care deţine în mod oficial 40% din averea privată a lumii, dar în realitate s-ar putea ca această cifră să fie mai mare. Foarte oficialul site al Departamentului de Finanţe din Berna defineşte secretul bancar ca fiind "o obligaţie a responsabililor şi angajaţilor băncilor de a păstra tăcerea în ceea ce priveşte afacerile clienţilor. Deţinătorul secretului este clientul. El poate elibera banca de obligaţia sa de tăcere". Şi, foarte important, acelaşi regulament mai prevede faptul că "ridicarea secretului bancar nu aparţine bancherului". În aparenţă, tăcere totală păstrată de bănci, discreţie cu orice preţ; însă tot aceleaşi bănci sînt extrem de suple şi transparente în ceea ce priveşte clientul mărunt, care nu posedă milioane de euro în cont, dar care în acelaşi timp are nevoie de informaţii fiabile, rapide şi mai ales transparente cu privire la funcţionarea băncii, deschiderea unui cont sau a unui credit. O transparenţă ce ar trebui să dea de gîndit unei mari părţi din bancherii României, care în ultima vreme dau impresia că s-au transformat în adevărate asociaţii de cămătari, nu de onorabili mînuitori de bani. De mai bine de două decenii, Uniunea Europeană poartă un adevărat război de uzură împotriva Elveţiei în ceea ce priveşte păstrarea secretului bancar. Afacerea fondurilor victimelor Holocaustului de la sfîrşitul anilor ’90 a dat şi ea o lovitură aproape fatală noţiunii, prin punerea ei în cauză, pe considerente etice. Elveţia a răspuns printr-o serie de măsuri ce constau într-o mai bună cunoaştere a clienţilor, a provenienţei averilor acestora şi a schimbului de informaţii sensibile între bănci şi guvernele din diferite ţări. Secretul bancar subzistă şi nici nu sînt semne că s-ar renunţa la el prea curînd.

Mai multe