Diplomaţia culturală fără complexe

4 septembrie 2008   Tema săptămînii

A fost o vreme cînd debutam ca organizator de evenimente culturale. Nu ajunsesem încă să conduc un masterat de management în Franţa, nici să scriu un studiu comparativ, publicat la Amsterdam, despre educaţia în management cultural în Europa. Pe vremea aceea, un prieten englez mi-a spus următoarele: "Cînd trebuie să decid asupra unei orientări de programare aici, la Royal Court, răspund, aşa cum o fac scoţienii, la două întrebări: why? - de ce fac asta? şi why not? - adică, de ce n-aş face-o?!". Pînă astăzi mi se pare a fi sinteza ideală a nevoii de a defini o linie directoare, o filozofie fondatoare a organizaţiei pe care o conduci. În cazul unui institut cultural plonjat în inima Manhattan-ului şi moştenitor al unui lung interval de toamnă gri pe harta newyorkeză, riscul de a răspunde credibil acestor două întrebări se dovedeşte a fi o serioasă provocare. Una adresată ideii atît de bine conservate în România de după ’89, că artele trebuie să servească, înainte de toate, o clientelă consensuală, şi nu să reprezinte un avanpost (poate controversat, dar tocmai de aceea atractiv) al emancipării şi al conectării naţionale cu diversitatea lumii. Într-adevăr, ce tip de gust trebuie să satisfacă programarea ICRNY? Ideal ar fi să răspundă tuturor preferinţelor: celor ale diasporei nostalgice, celor ale noilor reprezentanţi ai generaţiei de expatriaţi şi, în acelaşi timp, celor ale gustului unui public american care aşteaptă "culoare locală", dar şi entertainment, originalitate şi valori tradiţionale, arte patrimoniale şi arte emergente şi a cărui răbdare de a descoperi este oarecum egală cu fracţiunea unei secunde. Ei bine, da, asta ar fi ideal, dar este nerealist şi imposibil dintr-o perspectivă profesionistă. Nici o organizaţie culturală serioasă nu se poate adresa în acelaşi timp unui public atît de vast ca aşteptări, preferinţe, gusturi. Fiindcă a te adresa tuturor devine a nu te mai adresa de fapt nimănui, a nu fi în stare să îţi constitui profilul, să îţi defineşti linia de acţiune, pe scurt, să exişti şi să devii credibil şi identificabil într-un spaţiu dat. Pe de altă parte, nimic din ceea ce face o programare interesantă în contextul exterior ţării nu poate fi analizat cu aceleaşi instrumente de evaluare pe care le folosim cînd ne plasăm din perspectiva internă a instituţiilor şi gusturilor naţionale. De ce, aşadar, programăm şi susţinem la New York artişti ca Perjovschi şi Bejenaru, pe cei de la Galeria Plan B, pe Gianina Cărbunariu sau pe Peca Ştefan, pe Saviana Stănescu sau pe Nina Cassian, pe Matei Varga sau pe Lucian Ban, pe Eduard Gabia sau pe Dan Sociu? De ce ne angajăm de doi ani de zile în multiple restrospective cinematografice româneşti şi prezentări ale noului val de regizori, care culminează la Lincoln Center cu prima trecere în revistă a cinematografului românesc din anii ’50 încoace? De ce susţinem promovarea lui Cristian Mungiu pentru LA Critic Awards şi pentru Golden Globe şi Oscar? De ce iniţiem şi realizăm la ICRNY Academia Itinerantă Andrei Şerban şi albumul retrospectiv al activităţii internaţionale a acestui mare artist care trăieşte în America şi este considerat printre cei cinci regizori care au marcat secolul al XX-lea, alături de Brook şi Wilson? De ce vrem să aducem în toamnă la New York Librăria Cărtureşti? În primul rînd, pentru că toate aceste nume, toţi aceşti artişti reprezintă un interes şi o sursă de credibilitate pentru una sau mai multe organizaţii americane al căror public devine astfel, din indiferent, atent şi interesat de creatorii din România. În al doilea rînd, pentru că Andrei Şerban, Mungiu sau Perjovschi sînt garanţia unei dinamici de modernizare a percepţiei exclusiv tradiţionaliste întreţinute şi fixate încă în percepţia "oficială" despre o naţiune postcomunistă. Or, ceea ce trebuie azi cucerit în favoarea noastră este un public cosmopolit, emancipat, modern, obişnuit cu transferul şi multiplicarea informaţiei. Insularitatea unei clientele conservatoare, oricînd gata să aprecieze doar valorile sigure ale artelor, izolează şi restrînge aria de vizibilitate a oricărei culturi europene în spaţiul american. O asemenea politică a diplomaţiei culturale e depăşită şi, pînă la urmă, total ineficientă. Abia în faţa unei asemenea politici exclusiviste a culturii "de export" putem afirma că banii contribuabilului sînt prost alocaţi. Fiindcă se întreţine astfel o inerţie de percepţie care limitează deschiderea către un public potenţial mult mai larg. În fine, unui observator neutru îi este foarte uşor să remarce cît de mult ne concentrăm încă pe valoarea patrimonială a reprezentativităţii culturii naţionale. O facem din nesiguranţă, din criză identitară, din incapacitatea de a ne elibera de sub vălul încă atît de persistent al artelor ca instrument de propagandă. Or, în perioada actuală, în lumea globalizată, fără centru, unde tinerii duc o viaţă reală şi multe vieţi virtuale, unde companiile îşi bazează politica de expansiune pe reţele şi conectivitate, iar cultura întreprinderii monolitice a dispărut de mult, sînt artele vii, creativitatea, riscul neobişnuitului, a ceea ce va deveni cîndva patrimonial care asigură cheia existenţei vizibile. Excepţia culturală românească îşi poate găsi în chiar această practică a încurajării constante, decomplexate, a artelor emergente, adevărata voce cu accent unic şi original în contextul schimburilor culturale. În ultimele zile, ascultînd explicaţiile pe care le dădeam despre oportunitatea organizării la New York a expoziţiei de street-art "Fredom for Lazy People", un prieten apropiat mi-a spus că vorbesc prea complicat. Am meditat la asta şi am înţeles că da, vorbesc prea complicat fiindcă sînt atentă la nuanţe. Iar nuanţele sînt importante nu numai deoarece "diavolul zace în ele", cum spun francezii, ci mai ales fiindcă, în lipsa nuanţelor, toate totalitarismele stau la pîndă. Corina Şuteu este directoarea Institutului Cultural Român din New York.

Mai multe