Dintre toate barurile din lume…
N-am reuşit niciodată să scriu o cronică de film în „stare de ebrietate”. Un eşec marcant al vieţii mele, avînd în vedere că prefer un şpriţ lung cu vin prost unui film lung şi prost. Dacă mă plictisesc în sala de cinema, nu stau pînă la final. Rareori las, însă, o sticlă neterminată.
Odată, cineva care nu mă prea iubea m-a descris cam frumos pe un blog furios: „o viciată care-şi scrie articolele din barurile din Berlin”. Mi-aş fi dorit să fiu tare ca un stîlp de cafenea. Să devin acel gen de personaj über-cool care pluteşte într-un nor de fum de ţigară şi aburi de alcool din care plouă cu cuvinte inspirate. Dar nu-s o versiune feminină a lui Charles Bukowski: de la festivalul de la Berlin îmi scriam corespondenţele trează, în camera anostă de la Ibis, sorbind dintr-o cafea cu lapte, cu un ochi la campionatul mondial de schi alpin. Ce apărea în print era altceva: articolele comise „la două mîini”, în tandem cu Mihai Chirilov, erau hiperbolizate şi îmbibate în abuz bahic, pentru că aveau succes şi pentru că nu ne păsa de reputaţie. Devenise brand-ul nostru. Dar oricît aş fi vrut să tai gustul rînced de ulei de peşte pe care-l simţeam atunci cînd încercam să descriu cele mai multe „filme” de la Berlinală, nu eram în stare să aştern nici măcar un cuvînt într-o stare alterată a conştiinţei. Articolul ăsta îl scriu din Haţeg, într-o pensiune a unei doamne pocăite, care, slavă Domnului, nu are un strop de alcool în casă. Nici boemii beatnici mitizaţi nu scriau tot timpul pe un carneţel, între două absinturi, ci mai des pe o tastatură (zgomotul maşinii de scris mecanice pe mahmureală trebuie să fi fost greu de suportat). Dar, ca să nu fiu ipocrită, recunosc că n-am trecut prin nici un festival complet sobră (uneori, destul de des, simţi nevoia să uiţi că eşti critic de film). Acum, mă bucur că sînt invitată la mult mai puţine: ficatul îmi mulţumeşte.
Ucenicia mi-am făcut-o în facultate. Partea a doua a anilor ’90 nu avea jenă: profesorii fumau cîte două pachete de Carpaţi fără filtru în timpul cursurilor şi pe seară mai ieşeau cu noi la birtul Papillon, unde se încingeau discuţiile despre film şi politică. Vremurile erau tulburi ca primul vin şi la fel de ameţitoare. Întîiul meu festival a fost cel de la Costineşti şi ce fericire mi-a adus acest Cannes al studenţilor faliţi! Seara beam vodka cola cu două dintre profesoarele mele preferate, într-o complicitate bahico-cinefilă exaltată. Mai tîrziu, am reuşit să mă strecor la petreceri turbate, extravagante, cu rîuri de şampanie şi fîntîni de ciocolată, cu concerte private Marilyn Manson sau The Kills, cu străfulgerări de Keanu după panglica roşie a zonei VIP, pe acoperişurile oraşului sau în vile luxoase de pe croazetă, ce se sfîrşeau cu sărit în piscină şi cu dezamăgirea starletelor înfrigurate care-l aşteptau în zadar pe Harvey. Toate acestea erau mai crude dimineaţa, în damful de alcool nedormit emanat de ziariştii de la proiecţiile de presă. Dar ceva lipsea: poate discuţiile incoerente de altădată, cu adîncimi sporadice, nealterate de jocul profesional „bagă-mă-n seamă!”.
Lumea filmului are o fixaţie să se dea virtuoasă, dar adevărul e că s-a născut din spumă fermentată… „Alcoolul este cauza – și soluția – tuturor problemelor din viață”, spunea un scenarist prin gura nemuritorului Homer Simpson. „Hollywood-ul nu e decît o mare distilerie”, declara unul din marii săi beţivani, actorul Robert Mitchum.
Şi totuşi, găseşti rar filme în care băutura să nu fie demonizată, ca Another Round al lui Vinterberg. Dar regizorul e european şi a declarat că și-a dorit să facă „o celebrare a alcoolului și un tribut adus acestuia și figurilor istorice care au izbutit lucruri mari și erau bete mai tot timpul”. Printre acestea, genialul scenarist Herman J. Mankiewicz care a contribuit necreditat la capodopere clasice precum Monkey Business și Duck Soup ale fraților Marx și Vrăjitorul din Oz. Era un bețiv mînios care stîrnea bătăi peste tot pe unde mergea și insulta pe toată lumea, de la directorii de studio pînă la actorii din peliculele sale. Mankiewicz fusese cîndva prieten cu mogulul de presă William Randolph Hearst și participase la multe petreceri la San Simeon, infama vilă a miliardarului. Relația s-a încheiat, însă, cînd Hearst l-a dat afară după ce scenaristul a tot încercat să o îmbete pe Marion Davies, amanta lui Hearst. Mankiewicz a căutat să se răzbune. A început să scrie scenariul la Cetăţeanul Kane și s-a folosit de tot ce cunoştea despre mogul pentru a-l umili, inclusiv făcîndu-i lui Davies un portret vitriolat și folosind chiar, pentru posteritate, ceea ce știa că este porecla specială a lui Hearst pentru clitorisul amantei: rosebud. De-a lungul istoriei Hollywood-ului, „băutura a fost la fel de răspîndită și de influentă ca și ego-ul”, scrie Mark Bailey în Of All the Gin Joints, o carte savuroasă, ce împrumută pentru titlu una dintre cele mai faimoase replici cinematografice şi care ne descrie poveşti sălbatice despre excese de acest fel din „perioada de aur”. La 44 de ani, Raymond Chandler a fost concediat din funcţia de director în industria petrolieră din cauza alcoolismului. Însă a devenit un scriitor de ficțiune foarte popular, ceea ce i-a adus un contract cu Paramount. A băut non-stop și nu a mîncat nici o mîncare solidă în următoarele opt zile, iar studioul i-a pus la dispoziție un doctor care să-i injecteze glucoză în braț de două ori pe zi. În timpul filmărilor pentru Noaptea Iguanei, Richard Burton – supranumit „una dintre minunile secolului XX“ datorită rezistenţei supranaturale la alcool – se trezea cu bere la 7 dimineața, termina o ladă, apoi trecea la tărie. Soția sa, Elizabeth Taylor, începea cu vodcă la ora 10, înainte de a trece la tequila. Burton avea aşa o nevoie să se îmbete constant, încît a forțat producția să construiască un bar atît în partea de sus, cît și în partea de jos a unei scări pe care trebuia să urce pentru a ajunge pe platou.
Clara Bow, o adolescentă din Brooklyn, a cărei „mamă era nebună“ și al cărei tată era „un obsedat libidinos“, a fost supranumită „It girl” (şi i-a servit ca inspiraţie lui Damien Chazelle pentru personajul Nellie LaRoy din Babylon). Odată cu faima ei a venit și licența de a ultragia lumea, deoarece Bow, care iubea „băutura, jocurile de noroc, înjurăturile și sexul“, era „atît de libertină încît îi șoca chiar și pe cei mai depravaţi tipi de la Hollywood“. Şi lista e, practic, interminabilă. Aşa că data viitoare cînd mai vedeţi că ia Oscarul un film despre pericolele alcoolului (şi unul ca Babylon este ignorat), imaginaţi-vă ce se întîmplă la Afterparty. Filmele bune sînt rare, beţia şi făţărnicia constante.
Anca Grădinariu este critic de film și jurnalistă.
Foto: wikimedia commons