Dintre sute de clișee
Pe la începutul liceului, o profesoară ni l-a semnalat pe omul care a rostit pentru prima oară Bună ziua. Nu dîndu-i numele și prenumele, nici situîndu-l, oricît de aproximativ, în timp și în spațiu. Ne-a împărtășit doar concluzia ei că, din moment ce formula există, cineva trebuie s-o fi inventat. Și cît de minunat trebuie să fi fost acel cineva…
Colegii mei și cu mine ne-am lăsat cuceriți pe loc de raționamentul profesoarei. Recunoșteam meritele indiscutabile ale celui care spusese pentru prima oară Bună ziua. Dar fiind noi tineri și neîntinați la suflet, am extrapolat cît ai zice pește (desigur, nu în auzul profesoarei): dacă primul om care spusese Bună ziua era un geniu, apăi cît de genial tre’ să fi fost omul care a rostit pentru prima oară Du-te-n pizda mă-tii?
Dornici de glorioasă nemurire, cum numai niște liceeni vizionari pot fi, am trecut spontan la elaborarea unor formule care peste veacuri să fie evocate admirativ într-o sală de clasă, de vreo profesoară sensibilă ori de elevii ei (mai puțini sensibili). Febra cuceririi unei poziții într-un viitor altminteri inaccesibil ne-a ținut cîteva zile, în care am inventat pe-ntrecute saluturi și (mai ales) înjurături pentru a epata o posteritate îndepărtată. După aproape o jumătate de secol, nici măcar eu nu mai țin minte vreuna dintre formulele concepute cu acea ocazie, oricît de „geniale“ ni s-ar fi părut ele pe-atunci. Deh, ce-am avut și ce-am pierdut…
Liceeni naivi ce eram, nu bănuiam că ceea ce încercam noi să facem cu atîta rîvnă era să fabricăm clișee. Nu știam, inocenții de noi, că un clișeu nu se inventează, se sintetizează, iar „imortalitatea“ sa este rezultatul unei mumificări cu totul neproductive. Dar intuiam că, orice-ar fi, cu un clișeu toți sîntem datori. Nu țin minte să ne fi întrebat, înainte de discuția cu profesoara, de unde provin aceste clișee, necum să fi intuit că la originea lor se aflau (se află?) ceea ce Vico numea „poeții teologi“ – ființele primitive, în a căror percepție lumea era plăsmuită de forțe supranaturale cu trăsături antropomorfe și exprimată în domeniul public prin metafore empirice. Urmărind însă etapele istorice ale lui Vico, de la vîrsta divină (cînd au fost generate spontan metaforele fondatoare) la cea umană (trecînd prin cea eroică), vedem că metaforele eșuează în vernacular, devenind ostracizatele clișee de azi. Deh, fost-ai lele cît ai fost, cum se zice…
La fel ca pingeaua, metafora se tocește pînă ajunge clișeu. Uzura ei este cauzată de repetiție și în loc să epateze, sfîrșește, pe bună dreptate, prin a irita. La început, clișeul era o combinație originală de elemente lexicale, surprinzînd prin noutate și neconvenționalitate. Dar utilizarea succesivă și excesivă a respectivei combinații a diminuat treptat surpriza, încheind un pact perdant cu previzibilul. Gérard de Nerval observa că primul om care a comparat femeia cu un trandafir era poet, iar al doilea, imbecil. Să nu uităm însă că în Dicționarul de idei primite de-a gata al lui Flaubert (care nu e altceva decît un inventar al omniprezentelor clișee), imbecilii sînt definiți ca „toți cei care nu gîndesc ca tine“ (iar în același dicționar, sinonimul pentru „imbecil“ este „optimist“). Imbecili, da’ mulți, deh…
Chiar dacă proasta reputație a clișeelor este justificată, vina nu este neapărat a lor. Formula devenită clișeu ar trebui să-și păstreze vigoarea inițială, la fel cum o monedă ar trebui să-și păstreze valoarea, ceea ce nu se prea întîmplă, din cauza inflației. Există, se pare, și o inflație lexicală, care transformă metaforele în clișee, expresii pe care nu mai dăm doi bani, dar le menținem în circulație. Aici vina este a utilizatorilor mulțumiți să tranzacționeze formule fără acoperire actualizată. Chomsky ne atrage atenția că omul ar trebui să se deosebească de alte animale prin capacitatea minții sale de a formula enunțuri noi, care să exprime idei noi, corespunzătoare unor situații noi. Dar vechile enunțuri par totdeauna mai la îndemînă și sîntem dispuși să închidem ochii nu numai la incompatibilitatea lor cu noile situații, ci și la însăși noutatea respectivelor situații. C-așa-i omu’, comod…
Formaliștii ruși, cu Șklovski în frunte, au semnalat inflația stilistică în literaratură, unde, datorită automatizării percepției, „metaforele moarte“, depistate și de Vico, ajunseseră să paraziteze textul, în loc să-l potențeze. Dacă bietul cititor aude de o mie de ori că femeia e… trandafir, i se strepezesc antenele cu care recepționează textul și trece prin el ca gîsca prin apă. În acest caz, soluția propusă de formaliști pentru revitalizarea/împrospătarea textului este defamiliarizarea (insolitarea), care presupune reformularea conglomeratelor lexicale și a procedeelor de folosire a acestora întru redinamizarea percepției cititorului pe bună dreptate blazat. Orwell ne avertiza la rîndul său să nu folosim niciodată o figură retorică pe care sîntem obișnuiți să o întîlnim în scris (sau în discursurile politicienilor) – un clișeu, cu alte cuvinte.
Dacă în literatură clișeul este contraproductiv, în societate poate fi folosit cu succes pentru construirea unei orînduiri ideale (ideală nu pentru cei orînduiți în ea, ci pentru cei care îi orînduiesc acolo). În romanul său Nineteen Eighty--Four, Orwell ne arată cum Newspeak, limbajul artificial impus populației, constînd în întregime din clișee, blochează orice posibilitate de a concepe și de a exprima gînduri care să nu se plieze pe politicile regimului. Formula Big Brother is watching you este un astfel de clișeu, care deja a ieșit din carte și circulă cu succes în lumea noastră. Și în Animal Farm clișeele joacă un rol asemănător. Formule ca Four legs good, two legs bad, de pildă, scandate ad nauseam, se substituie gîndirii personajelor și, privîndu-le de discernămînt, le antrenează în acțiuni catastrofale. Hannah Arendt ne furnizează un exemplu și mai cumplit de clișee cu efect devastator în Eichmann in Jerusalem, unde îl descrie pe Eichmann recurgînd la clișee (din gama „ordinul se execută, nu se discută“) pentru a-și justifica rolul jucat în genocidul evreilor în al Doilea Război Mondial.
Mecanismul clișeelor lobotomizante este amplu documentat în cartea lui Robert Jay Lifton, Thought Reform and the Psychology of Totalism. A Study of „Brainwashing“ in China, unde, pe baza unor interviuri cu refugiați chinezi supuși îndoctrinării, autorul formulează cele „opt criterii pentru reeducarea gîndirii“ (Eight Criteria for Thought Reform). La punctul șase (Loading the Language), ni se arată cum limba este „falsificată“ prin introducerea unor clișee menite să suprime gîndirea individuală (thought-terminating clichés), subordonînd-o tiparelor de gîndire ale unui grup-model, controlat de doctrina oficială.
La fel funcționează și mult-hulita „limbă de lemn“, care, în timp ce noi rîdem de ea, produce clișee de esență tare, spălînd creiere în dreapta și-n stînga, de la grădiniță pîn’ la mămăiță, nu doar la nivelul discursului politic, ci și în texte cu mize spirituale sau educative. Clișeul, sireacul, e și el un semn lingvistic, care asociază prin negîndire un lemnificant cu un lemnificat, în loc să asocieze prin gîndire un semnificant cu un semnificat, cum ar fi spus Moș Saussure.
În ciuda ghidușiilor la care se dedau și a aparenței lor inofensive, clișeele pot fi periculoase și trebuie dezamorsate, nu doar în literatură, ci și în vorbirea cotidiană. Dezamorsate, nu eradicate, căci ele au, totuși, un farmec incontestabil și îndeplinesc, la nivel fatic, și nu numai, funcții cît se poate de utile. Dar pentru a le dezamorsa, trebuie mai întîi să le recunoaștem ca atare, să le detectăm. Ironia este cel mai eficient instrument pentru detectarea și dezamorsarea clișeelor. E suficient să transferi un clișeu din planul figurat în cel literal ca să te strici de rîs. Alisa lui Lewis Carroll dezamorsează clișeele din mers, și-n Țara Minunilor, și-n Oglindă. Deci, se poate!
Cînd eram în clasele primare, mama încă scria la sfîrșitul cererilor prin care o ruga pe învățătoare să-mi motiveze absențele „Luptăm pentru pace!“ și, zău, nu înțelegeam de ce luptă două femei – și încă pentru pace! M-am lămurit abia cînd am mai crescut și am văzut o poză din America, făcută în timpul unei demonstrații contra războiului din Vietnam. Cineva purta acolo o pancartă pe care scria mare FIGHTING FOR PEACE IS LIKE FUCKING FOR CHASTITY.
Da, mare om trebuie să fi fost ăla care a spus pentru prima oară Bună ziua. Da’ și celălalt… Așa că Luptăm pentru pace!
Florin Bican este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Și v-am spus povestea așa, Editura Arthur, 2018.