Dincolo de ape

Vadu Roşca, judeţul Vrancea, unul dintre multele sate acoperite de ape. Se află între Putna şi Siret. Am aflat dis-de-dimineaţă, într-o zi de luni, că trebuie să mergem la "inundaţii". Aşa am numit noi, în redacţii, tragedia din Moldova. Părea peiorativ acest termen, însă implicaţiile sale aveam să le descoperim pe teren. Un teren cu care noi toţi, jurnaliştii, avem o relaţie aproape incestuoasă. Îl cunoaştem, ne surprinde de cele mai multe ori, îl iubim şi îl urîm deopotrivă. Ne-a surprins şi de această dată. Deşi trecuseră cîteva zile de la torentul nimicitor în Vadu Roşca, apa nu se dăduse încă bătută. Treceam pe drumul noroit care pînă acum două zile era strada principală. De o parte şi de alta erau case pline de mîl din care oamenii încercau cu greu să mai recupereze cîte o saltea sau o plapumă. Nimic nu mai rămăsese din sat! E greu să vorbeşti despre drame! În faţa lor, orice experienţă empirică sau conceptuală dispare. Eşti gol în faţa unei mări de neputinţă. Nu e o metaforă. Imaginea care mi-a rămas pe retină şi acum, după o săptămînă, este cea legată de mare. De marea de apă în care soarele se răsfaţă în voie. Un soare care contura perfect lumea neputinţei sinistraţilor. Mi-e greu să explic de ce această imagine mi-a rămas în cap şi m-a impresionat cel mai tare. Poate pentru că natura mi-a oferit în acea dimineaţă propriul tablou. Perfect conturat, plin de conţinut, colorat. Complet. Într-o parte puteai vedea rutina cotidiană a oamenilor pe care apa nu-i atinsese, iar alături îşi plîngeau amarul oamenii pentru care apa a început să semnifice şi altceva. Cu ajutorul ei trăiesc şi prin ea trec dincolo de viaţă. E fatidic... îmi puteţi spune. Lăsaţi-vă imaginaţia liberă - o să înţelegeţi. Am plecat în Vadu Roşca să filmăm despre un oarecare Ionel Crăciun, un ţăran orb care şi-a găsit sfîrşitul, a murit înecat în propria-i casă. Unii, săteni de-ai lui, spuneau că viaţa lui nu era atît de importantă. Animalele din gospodărie au avut prioritate. Aşa-i viaţa la ţară! Vă întrebaţi poate de ce un vrâncean simplu, fie şi fără suflare, era atît de important pentru media? Doar pentru că apa l-a învins? Nu. Pentru că a ţinut în ultima clipă a vieţii să ne sfideze pe noi toţi. Cu degetul spre cer, ne-a anunţat că lume e şi acolo. Şi va continua să lupte. A luptat, de acolo de sus, ca trupul lui să ajungă în locul de veci. Nu a mai putut fi înmormîntat în satul în care s-a născut şi a trăit. Apa măturase micul cimitir. A fost luat de una dintre fetele lui şi înmormîntat la 60 de kilometri. Chiar fără viaţă, mai avea de trecut un hop, căci apele nu se retrăseseră. De această dată, apa nu l-a mai învins. Cortegiul funerar a reuşit, cu greu, să treacă apa de pe un drum naţional încă blocat. Acum, cred că tabloul despre care vă vorbeam este aproape complet. Încă un amănunt. Am aflat vorbind cu bătrînii din Vadu Roşca că acest sat era numit altfel de săteni: Vadu Morţii.