Din sinceritate

3 august 2016   Tema săptămînii

Am terminat Facultatea de Asistenţă Socială, la Universitatea din Bucureşti, în grupa de probaţiune. Pentru cei ce nu ştiu, probaţiunea este un sistem de sprijin al delincvenţilor. În mod normal, este o alternativă la pedeapsa cu închisoarea, un serviciu de libertate supravegheată, prin care, prin consiliere şi sprijin, delincvenţii sînt ajutaţi să nu recidiveze şi să se reintegreze în societate. De asemenea, dezvoltă programe pentru cei din penitenciare, ca să se adapteze mai uşor după ieşirea din penitenciar. Să nu se întoarcă la delincvenţă, să îşi găsească un loc de muncă şi în societate. 

M-am înscris la colegiu, iniţial. În anul acela, la colegiu, specializările se alegeau de la înscriere. Am ales probaţiunea căci mi s-a părut interesantă. Era ceva nou, diferit, de care nu mai auzisem pînă atunci. Era altfel. În orele de practică din cei trei ani de colegiu şi unul de facultate mergeam în vizită la penitenciarele Rahova şi Jilava. Stăteam de vorbă cu deţinuţi cu vîrste şi poveşti de viaţă diferite. Despre fiecare persoană cu care stăteam de vorbă făceam un raport, ca un fel de anchetă din care trebuia să reiasă cine era persoana respectivă, situaţia familiei, ce fapte săvîrşise şi ce se putea face ca să îşi reia mai uşor viaţa cînd va ieşi din închisoare. Primul pe care l-am cunoscut a fost la penitenciarul Jilava, un tînăr de 16 ani, de etnie romă. A intrat în camera îngustă şi întunecată „de interviu“ şi s-a aşezat pe scaunul liber din faţa mea, de cealaltă parte a mesei. Ţinea mîinile împreunate pe masă, iar capul mai mult aplecat, cu privirea în jos. După cîteva întrebări despre vîrstă şi familie, prietenoasă, îl întreb cum a ajuns acolo. Ridică ochii şi, fără să schiţeze un zîmbet, îmi răspunde: „Am violat pe cineva“. Privirea lui mi s-a părut că spune: „Comentezi?“ Am simţit o încleştare în partea de sus a capului. M-am uitat la uşa închisă, care era în spatele lui, în partea cealaltă a camerei. M-am gîndit ce bine că e masa între noi. Nu ştiam cu cine o să stau de vorbă – probabil, din lipsă de timp şi personal care să se ocupe de noi, nu aveam acces la dosarele celor cu care stăteam de vorbă înainte. Restul discuţiei nu mi-l amintesc prea bine. Cred că nu am aflat mare lucru despre el şi ce s-a întîmplat. Făcuse parte, parcă, dintr-un grup care violase o fată din sat. Situaţia în care ei spun că ea fusese de acord să întreţină relaţii sexuale, apoi ea depune plîngere pentru viol. Discuţia noastră a durat cîteva minute, la plecare am schiţat un zîmbet înţelegător. În rata către Bucureşti, pe drum spre casă, îmi amintesc că am rîs cu colegele şi am povestit entuziaste despre tinerii cu care am stat de vorbă. Îmi doream să nu îl mai întîlnesc niciodată. Colegelor nu le-am spus însă, eram doar cu toatele înţelegătoare şi empatice. Prietenilor nici atît nu le-am spus. Mă considerau cu toţii un om bun, aparte, iar eu îmi doream şi îmi plăcea să fiu apreciată. 

Pînă să ajung în practică, învăţasem la cursuri teorii ale criminalisticii şi delincvenţei. Raţional, înţelegeam situaţia acelui băiat. Provenea dintr-o familie cu antecedente penale şi alcoolism, fratele şi tatăl lui, dacă îmi amintesc bine, fuseseră şi ei condamnaţi pentru diverse delicte. Emoţional, nu eram însă pregătită să îl întîlnesc. Iar mediul din penitenciar nu m-a ajutat nici el prea mult. Nu eram pregătită să îl ajut. 

De curînd, am citit o carte despre un preot monah rus care a mers ca misionar în Siberia, unde a spovedit 25.000 de deţinuţi din închisorile de acolo. Unii dintre ei au nişte poveşti de viaţă teribile. Omorîseră sute de oameni, violaseră, jefuiseră, prostituaseră şi torturaseră copii. Oameni cu sufletele atît de „împietrite“, cum le numeşte preotul, încît ai spune că n-ar mai putea simţi vreo urmă de părere de rău vreodată. Mi-a rămas în minte dialogul cu unul dintre deţinuţii aflaţi în închisoarea din Cita:

„– Sînt de origine odessit…, am intrat la universitate… În scurt timp am dat-o pe băut. N-am mai terminat universitatea. Am bătut vreo trei ani pragurile azilurilor de noapte. Nu mai ţin minte cum m-am pomenit din Odessa în Rostov. Aici trăiam tot numai în beţii şi aziluri. M-am gîndit într-o bună zi să mă pun pe picioare, adică să mă asigur material. În cel de-al 26-lea an de viaţă am mers în Caucaz. Acolo m-am aruncat, cum s-ar zice, în cel mai sîngeros măcel. Am organizat în total şase găşti de tîlhari. Nu cruţam pe nimeni. În scurt timp, cinci cete au fost prinse de poliţie şi doar eu cu gaşca mea mă mai ascundeam prin munţi, în păduri, în peşterile sălbatice ale Caucazului. Nu aveam aproape niciodată mîinile nepătate de sînge omenesc. Cu mîinile mele am ucis chiar şi femei însărcinate. Bani aveam mulţi, nu mai ştiam ce să fac cu tot felul de fleacuri din aur. O, cîte n-am săvîrşit eu! Am omorît doi preoţi… Despre siluiri nici nu mai vorbesc…

– Ce vă împingea să faceţi asta?

– Părinte! Patimile ne-au făcut să ajungem asemenea fiarelor sălbatice, iar patimile sînt cultivate de lumea şi mediul în care ne-am născut, am crescut şi am trăit. Dacă am fi văzut, am fi simțit că oamenii nu ne văd ca pe nişte bestii, ci ca pe semeni ai lor, zău, părinte, nu am fi fost bestii… (…) Luaţi prostituatele, oare nu mediul le fabrică? Nu numai că îşi vînd, pentru o bucată de pîine, trupul şi sufletul unor patimi străine, dar, mai mult, acelaşi mediu le condamnă, le detestă şi face din ele o ruşine nu doar a creştinismului, ci a umanităţii în genere! Cînd vezi că toată lumea trăieşte doar cu violenţă, cînd toate legile şi autorităţile vieţii publice nu reprezintă decît o presă neomenească, prin care se violează, se striveşte omenirea în mîinile unei grămăjoare de oameni, atunci involuntar răbufnesc patimile şi eşti gata să faci orice!“ 

Despre cartea Duhovnicul închisorilor se spune că e prea puţin cunoscută în Rusia. Este, în schimb, un bestseller pentru occidentali şi a fost tradusă în franceză, engleză şi germană. Cartea critică devierile feţelor bisericeşti spre falsitate şi lux exagerat şi vorbeşte despre efectele unui sistem asupritor şi fără de lege asupra oamenilor. Printre autorii mărturisirilor sînt sectanţi, musulmani şi oameni care trăiseră o viaţă dreaptă, dar un context nefericit sau un spirit de sacrificiu nemaiîntîlnit îi adusese în închisoare. Despre arhimandritul Spiridon, autorul cărţii, nu am găsit nimic pe Internet. Poate a fost un angajat al serviciilor secrete care încerca să afla mai multe pentru mai-ma­rii conducători.

Orice psiholog ar spune despre odessit că este un psihopat. Un bolnav mintal care consideră că toate cauzele faptelor lui sînt în afara sa, iar el nu are nici o vină. Se consideră victima unui sistem nedrept, parte a unei lumi care merita să fie distrusă pentru depravarea ei, iar el este îndreptăţit să facă asta. Un caz clinic, care s-a declanşat din cauza unui context favorabil de împrejurări. Mulţi dintre noi cred că spunem asta despre el, iar alt loc în afara închisorii nu i-am putea găsi. Poate că în zilele noastre ar fi ajuns într-un spital de boli psihice, dacă s-ar fi găsit un loc pentru el.

În carte, deţinutul este condamnat la moarte şi spînzurat. Înainte să moară se întreabă însă un lucru: „Noi sîntem excluşi, sîntem închişi în puşcării, condamnaţi la moarte, dar cu toate astea nu ne împuţinăm, ba, dimpotrivă, sîntem tot mai mulţi şi mai mulţi“. În faţa morţii, deţinutul îşi deschide sufletul către preot. „Am simţit că ne iubiţi sincer şi că ne doriţi mîntuirea“, spune el. 

În faţa odessitului nu ştiu cum aş fi reacţionat. Probabil că nu aş fi putut să îl privesc. Mi s-a strîns cumva stomacul numai cînd am citit paragraful de mai sus. Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă s-ar fi întîlnit cu preotul monah înainte să ajungă în Caucaz. Ce efect ar fi avut empatia sinceră faţă de el, înainte să se piardă şi să omoare atîţia oameni? Exemplul odessitului este unul extrem. Cred că merită însă să ne gîndim întotdeauna ce oferim: înţelegere şi empatie, sau respingere şi dispreţ, înainte să fie prea tîrziu. 

Vera Ularu este coordonator de comunicare la FDSC.

Foto: Cosmin Bumbuţ

Mai multe