Din Rahova în Centrul Vechi
Cînd am ajuns pentru prima dată în Berlin, acum doi ani, cîteva zile am colindat pur şi simplu pe străzi căutînd locurile-mituri despre care tot citisem sau mi se povestise în nenumărate rînduri. Dincolo de calitatea detaliilor arhitecturale din centrul oraşului, de coerenţa cu care mi se prezenta aproape fiecare clădire sau spaţiu public, ceea ce m-a impresionat a fost acea cultură a memoriei prin care urme ale trecutului deveneau vizibile în cele mai diverse ţesuturi urbane: istoria se vede şi se simte la fiecare pas în Berlin, cînd cu subtilitate, cînd mai ostentativ, conferind un oarecare dramatism oraşului, însă în egală măsură dinamism. Un reper incontestabil în gestionarea relaţiei dintre vechi şi nou, dintre trecut şi prezent îl constituie rafinamentul magic cu care arhitectul David Chipperfield a restaurat Neues Museum din Insula Muzeelor – unul dintre „gesturile mari“ care au schimbat faţa capitalei germane. Am descoperit însă îmbinări inspirate şi inteligente de epoci şi timpuri şi în numeroase cafenele, baruri sau restaurante – elemente-cheie în definirea farmecului unui oraş.
În contextul încărcat şi adesea caricatural al intervenţiilor din Centrul Istoric al Bucureştiului, consumînd în mod banal „moştenirea“ urbană, apariţia Atelierului Mecanic, în această vară, mi-a reamintit de spiritul de autenticitate experimentat în Berlin, de acel sentiment al firescului şi al talentului. Ca multe alte oraşe postcomuniste, sub imperative economice şi cu modele superficiale, Bucureştiul s-a grăbit să marcheze radical orice tip de schimbare, renunţînd adesea cu desăvîrşire la semnele altor vremuri. Pentru a fi autentic la nivelul unui oraş, raportîndu-te la piaţa globală, este însă importantă tocmai continuitatea în evoluţia spaţiilor – înglobarea permanentă (şi fericită) a urmelor trecutului, chiar şi prin simpla raportare la realităţi anterioare.
Arhitectul Corvin Cristian se numără printre puţinii care au înţeles acest lucru; ba chiar, „iremediabil paseist, adică realist“ – cum se declară, foloseşte constant, în amenajările de calitate pe care le semnează, obiecte vechi, recuperate în contexte mai mult sau mai puţin surprinzătoare, construind un fel de statement despre valoarea trecutului. „Nu e greu să găseşti obiecte interesante într-un oraş ca Bucureştiul în care oamenii aruncă la gunoi dantelării din fier forjat ca să le schimbe cu caricaturi din ţeavă sudată sau pun pe foc uşile de stejar şi se mîndresc cu noile PVC-uri.“
Strada pe care s-a deschis Atelier Mecanic – un bar original ce recompune în mod creativ decorul orelor de tehnologie de altădată, iar la scară mai largă, atmosfera spaţiilor industriale comuniste – era populată pînă nu de mult cu diverse ateliere de meşteşugari şi reparaţii; tema amenajării a venit astfel natural, în spiritului locului, negînd cu putere funcţiunea anterioară de „irish pub“. După stabilirea premiselor, a intrat în joc pasiunea arhitectului Corvin Cristian de a colecţiona semne şi obiecte din spaţii închise sau abandonate (un demers susţinut de altfel şi de proprietarul barului, implicat activ în amenajare): majoritatea pieselor de mobilier şi a obiectelor decorative, incluzînd plăcuţele informative, de protecţia muncii, sînt originale, cu un aer aparte. Mai mult, toate elementele noi au fost gîndite special pentru acest spaţiu, astfel încît, de la logo şi uşa de la intrare pînă la toaletă, discursul stilistic al amenajării este unul unitar, perfect coerent. Unii au „citit“ în acest proiect un soi de nostalgie comunistă, deşi miza nu mi se pare că stă în (re)crearea unei lumi, ci mai degrabă în realizarea unui loc original; este un exemplu mai mult decît bine-venit de design modern, responsabil, care dovedeşte că, în mîini pricepute, vechiul se poate metamorfoza în mod creativ.
Poate nu întîmplător, unul dintre cele mai apreciate proiecte de design interior realizate de Corvin Cristian – birourile agenţiei Headvertising – se află în interiorul clădirii ARK (BURSA MĂRFURILOR) din zona Rahova-Uranus, un alt loc care ne-a demonstrat că prin voinţă, determinare şi profesionalism se poate şi la noi. Mai mult decît un simplu proiect de restaurare şi extindere, ARK a devenit un manifest pentru revitalizarea urbană şi culturală a Bucureştiului: dacă la începutul secolului trecut pe aici intrau în oraş materiile prime ale epocii industriale, în prezent pe aici intră în Capitală materiile prime creative ale epocii contemporane: idei, fotografii, concepte, design. Cele trei etaje ale noului ansamblu găzduiesc birourile unor companii creative (din domeniul comunicării, arhitecturii, designului etc.), dar şi spaţii publice (restaurant, bar, spaţiu expoziţional, galerii de designeri) şi sînt individualizate prin culoare şi prin finisaje simple, fruste, susţinînd discursul general, relaţia sinceră dintre vechi şi nou.
ARK a fost gîndit ca nucleul uneia dintre axele culturale ale oraşului, imaginate de Proiectul „TUB (Transcentral Urban Bucureşti)“ şi se vrea punctul de plecare pentru regenerarea zonei Rahova, legînd-o de centrul oraşului prin divertisment, viaţă culturală şi turism. Realizate de arhitectul Giulio Magni (1859-1930), antrepozitele comunale au fost deschise la 15 iulie 1899 în triunghiul format de strada Uranus şi Calea Rahovei, spre a fi utilizate de comercianţi şi industriaşi pentru păstrarea mărfurilor în cea mai bună stare; în perioada comunistă, în anii ’80, clădirea a fost folosită ca spaţii de depozitare pentru şantierul Casei Poporului, iar după incendiul devastator din ’90 a ajuns în stare de colaps. Abandonată, la început de secol XXI, a fost preluată pentru a face parte din proiectul de revitalizare culturală a zonei, gîndit de arhitectul Teodor Frolu: dedicat şi încrezător în acest proiect, a reuşit să adune în jurul său un grup de companii şi instituţii partenere, arhitecţi şi alţi colaboratori cu care a lucrat pentru evenimente şi pentru recuperarea propriu-zisă a clădirii.
Biroul Re-Act Now, condus de arhitectul Mario Kuibuş, implicat şi în proiectul TUB, s-a ocupat de reconversia arhitecturală a clădirii, care s-a dovedit o provocare, desfăşurîndu-se pe mai multe paliere. Corpurile adăugate, cu faţade din profilit – un material foarte discret –, sînt bine delimitate de corpul vechi (din care s-a păstrat coaja, validată ca valoroasă din punct de vedere arhitectural), subliniind structura acestuia, fără a sugera vreo ruptură. La interior, toate spaţiile au fost regîndite într-o cheie clară, simplă, pentru a păstra un gen de transparenţă care să permită citirea multiplelor straturi existente. La final, oraşul a primit o clădire contemporană hibridă, experimentală, cu multiple calităţi publice, aşa cum au dovedit-o numeroasele evenimente organizate aici în ultima vreme. Dialogul real între arhitecţi şi beneficiari, aprecierea aceloraşi valori şi încrederea în recuperarea „vechiului“ s-au dovedit, şi în acest caz, esenţiale pentru calitatea rezultatului.
Chiar dacă diferite ca amploare şi impact, ambele proiecte ilustrează – într-un mod exemplar la nivel autohton – oportunităţile creative pe care le poate „conţine“ ceea ce este deja existent; dar poate fi reinterpretat, recuperat, revalorizat, recontextualizat, stabilind în timp o coerenţă urbană atît de necesară.
Viorica Buică este jurnalistă.