Din mers despre ce ne mișcă

23 iunie 2011   Tema săptămînii

Emoţia e greu de tradus. Fiecare pare că simte în felul său unic, emoţia fiind cu totul subiectivă şi greu de analizat. Cîteva lucruri sînt, într-adevăr, universale, aşa cum a constatat Darwin şi cum ştiu prea bine fanii serialului Lie To Me. Întrebările la care am încercat să găsim un răspuns sînt:  

1. Ce te mai emoţionează? 
2. Ce te-a mişcat cu adevărat de curînd?  
3. Cum ai reacţionat şi dacă ai împărtăşit emoţia cu cineva, sau ai ascuns-o? 

Cristina CHENDE
masterand 

1. Mă emoţionează inocenţa şi neştiinţa copiilor, frica bătrînilor şi anumite poveşti de viaţă.  

2. Filmul Elegy, văzut recent, pentru că a reuşit să arate într-un mod foarte frumos, uman, că dragostea într-adevăr nu are vîrstă şi pot spune că de mult nu am mai dat de un film care să mă mişte într-un asemenea mod.  

3. În urmă cu cîtva timp, am aflat povestea de dragoste a părinţilor unei prietene şi mi s-a părut că aşa ceva nu se mai poate în ziua de azi. Despre film i-am spus unei prietene apropiate, iar povestea nu am dat-o mai departe. Încă.

Alexandra CÂMPEAN
studentă la Medicină 

1. Aş putea zice, fără prea multă exagerare, că, în general, sînt într-un fel de narcoză emoţională. Îmi caut doza zi de zi, în locuri evidente sau neprevăzute. Îmi place să simt, nu (îmi mai e) frică să simt. Sînt studentă la Medicină şi poate teoria asta şi-a mai pierdut din intensitate, dar cred cu îndîrjire că nu poţi practica meseria asta fără o mare deschidere emoţională. Lucruri care să te atingă le găseşti la tot pasul; dacă asimilezi sau nu e o chestiune de alegere. Ştiu că această emoţie e consecinţa unor reacţii chimice, echilibrul hormonal, serotonina, dopamina, dar puterea de a lăsa emoţia să te pătrundă e legată, cred, de cît de dispuşi sîntem să permitem oamenilor să intre în cercul nostru personal. Şi asta înseamnă asumarea unui risc, probabilitatea de a suferi. Iar oamenii se tem de suferinţă, fără să conştientizeze că fericirea şi tristeţea sînt indispensabile una alteia. Eu mă încarc din oameni. În spital, din oameni care aleg să lupte pînă la capăt, din optimişti şi visători care nu îşi pierd speranţa. Pe stradă, din oameni care îmi zîmbesc. Mai e muzica şi orice artă care simt că e creată de un suflet.  

2. Ultima stare copleşitoare am avut-o în sala de operaţii, de la o fetiţă de cîteva luni, cu malformaţii congenitale. Era un boţ de om, cablat şi încercuit de mîini prea mari, dar simţeai la fiecare bătaie a pulsului că lupta. Şi lupta fără să ştie pentru ce lupta, doar pentru că e în firea ei, de la prima respiraţie, să se agaţe de viaţă. Mi-e ciudă cumva că, odată crescuţi şi conştienţi, mai uităm din cînd în cînd de puterea noastră.  

3. Aleg să îmi împărtăşesc emoţiile pentru că astfel creez noi şi noi senzaţii. E un proces continuu de dat şi primit, din care ne hrănim cu toţii. Vorbesc aici de prieteni, mama, oameni care au aceeaşi nevoie ca şi mine să fie activi şi să tresară în propria viaţă. Sînt o norocoasă – recunosc – că am parte de asta. Dar e la fel de just să te bucuri şi să ţii pentru tine: orice care funcţionează, orice te face fericit.

Cosmin FLOREA
student la Geografie 

1. În ultimul timp, m-au emoţionat filmele în care animalelor li se întîmpla ceva grav, parcă am pierdut puţin contactul cu emoţia stîrnită de oameni. Şi îmi mai dau fiori examenele.  

2-3. Momentul clar, cel mai recent, de emoţie e cînd m-am uitat la Hachi: A dog’s Tale, un film bazat pe o poveste adevărată de prietenie între un căţel pierdut pe un peron de gară şi un profesor navetist. Cîinele se ataşează foarte tare de stăpîn şi face lucruri pe care nici un om nu le-ar face. Chiar mi-au dat lacrimile la sfîrşit şi, cum eram cu prietena mea, am împărtăşit emoţia aceea cu ea. 

Diana CORCODEL
referent marketing 

1. Grea întrebare. Depinde ce înţelegi prin m-a mişcat „cu adevărat“. Aşa, cu adevărat, nu mă mişcă mai nimic, sînt echilibrată, senină, in peace, aşa-mi place să cred.  

2. În tabăra de karate, patru persoane au decis brusc să renunţe la karate, pe motivul că sensei nu ar fi un maestru autentic. M-a dezamăgit reacţia şi atitudinea lor şi felul în care au făcut-o. Am împărtăşit părerea mea lui sensei şi cîtorva colegi care cereau feedback. În general, nu împărtăşesc decît dacă mi se cere părerea, altfel reacţiile noastre sînt prea subiective şi inutile pentru ceilalţi.  

3. Cred că tu singur eşti afectat de situaţia respectivă şi atît, nu are rost să presupui că şi alţii ar fi, sau ar fi interesaţi de părerea ta. Dar asta nu înseamnă că îmi ascund stările, pentru că nu ştiu să fiu poker face, deşi mi-ar plăcea uneori. Cărţi, filme nu mă mişcă prea tare în ultima vreme, nu sînt trăirile mele, sînt doar spectator, din păcate, şi m-am cam săturat de poziţia asta, de aceea, probabil, nu mai vreau să empatizez sau să rezonez, vreau să simt prin mine viaţa, şi nu prin ochii altcuiva.  

Rareş IORDACHE
jurnalist new-media 

1. Proiectele de nişă din zona culturii îmi atrag mereu atenţia. Ştiu clar că oamenii care stau în spatele lor au găsit ceva inedit, care merită să fie scos la iveală. Din păcate, nu mai există efervescenţă, ci numai canoane, regulamente sau reguli/norme de îndeplinit. Tocmai de aceea, proiectele de nişă îmbrăcate într-o formă adecvată, curioasă mă vor face să îmi aşez cursorul asupra lor. Am descoperit net-art-ul, iar mai apoi am mai realizat ceva: faptul că pot face un fel de philosophy of net-art, într-o combinaţie interesantă cu software theory. A fost o întîlnire interesantă, iar acum aceasta s-a transfigurat într-un soi de pasiune. După această întîlnire, mi-am spus că mi-am găsit propria nişă şi că trebuie să merg pe ea. Ca atare, am început cercetarea în acest domeniu şi, după cîtva timp, au început să apară şi ideile de proiecte, de website-uri, de colaborări şi de alte asemenea chestiuni. A apărut efervescenţa, iar acum îmbrac cumva proiectul.

Cristina STÂNGACIU
inginer 

1. Fetiţa mea (de 7 luni) mă emoţionează, gesturile ei, gîngurelile, primele cuvinte. În rest, mă mai emoţionează întîmplările deosebite, oamenii deosebiţi.  

2-3. Ultimele cărţi care m-au emoţionat au fost Vraciul, Profesorul Wilczur de Tadeusz Dolega-Mostowicz şi Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt, pe care o recitesc. La Vraciul am fost atît de emoţionată şi bucuroasă că am găsit o astfel de carte, după atîtea cărţi care m-au lăsat relativ indiferentă... E chiar o carte deosebită pentru mine, încît am simţit neapărat nevoia de a împărtăşi impresii cu cineva. Ţinînd cont că nu ştiam pe nimeni care să o fi citit, am recomandat-o unui coleg căruia îi place genul, şi i-am împrumutat cartea apoi mamei mele, şi ulterior am făcut schimb de impresii. Amîndoi au fost încîntaţi. Cu soţul meu nu am avut succes în a-l convinge să o citească, aşa că am făcut rost de o ecranizare a cărţii şi am urmărit filmul împreună. Din păcate, ecranizarea era doar pentru primul volum... Acum aştept să-şi facă puţin timp şi să citească şi cartea, căci şi lui i-a plăcut filmul şi povestea, în general.

Sergiu PETRIŞOR 
absolvent Drept 

1. Un zbor cu parapanta, un apus fermecător la malul mării, un film bun, o muzică bună şi, din cînd în cînd, întîmplări reale şi impresionante din viaţa oamenilor.  

2. Acum, că a fost TIFF-ul la Cluj, aş prefera să mă raportez la un film care spune o poveste adevărată. Ca atare, filmul care m-a mişcat cu adevărat săptămîna trecută a fost Oxygen, din 2010, filmul belgian în regia lui Hans Van Nuffel. 

3. Dacă ceva mă emoţionează în sens pozitiv, probabilitatea să mă exteriorizez e mai mult decît sigură. Dacă ceva mă emoţionează în sens negativ sau „ar da să îmi stoarcă o lacrimă“, prefer să o ascund publicului. Pe cale de consecinţă, la Oxygen, reacţia mea a constat în cîteva clipe de contemplare în tăcere. n  

Oana DIACONU
absolventă de PR, imigrantă în Italia

1-2-3 Mă emoţionează situaţiile-limită şi deadline-urile, felul în care îţi modifică timpul şi reacţiile, felul în care te pun pe fugă şi te urmăresc, gustul finalului şi privitul în urmă. Mă emoţionează momentul în care privesc ceea ce am realizat sub presiune şi ştiu că nu trebuie modificat sau corectat nimic, pentru că e rezultatul ochilor ce dorm cîteva ore şi al gîndurilor ce nu dorm. Mă emoţionez cînd mă trezesc duminica dimineaţa lîngă iubitul meu şi ştiu că ne aşteaptă o zi întreagă împreună, şi omletă la micul dejun. Sau stînd pe scările facultăţii cu prietena mea Sorana, la 5,00 după-masă, cu cafea de la dozator şi ţigari dintr-un singur pachet, ca în primii ani de facultate, aşteptînd profii la care să cerem îndurare. Cei care te cunosc îţi citesc emoţia pe ochi, dar eu cred că trebuie să le spui cît de drag îţi e să porţi eşarfa pe care ţi-a dăruit-o colega ta preferată, că te doare atunci cînd îţi închide telefonul, că eşti unde trebuie şi cu cine trebuie, dimineaţa.

a consemnat Raluca BUGNAR

Mai multe