Din fericirile unui facer
Nu ştiam că se numesc faceri, deşi m-am intersectat de multe ori cu ei. Am aflat că facerii sînt faţa unei cauze. Stau pe stradă, în mall-uri sau în holurile companiilor şi le explică oamenilor ce lucru bun ar face dacă ar dona lunar, prin bancă, pentru cauza lor. Nu cer niciodată bani, doar o promisiune (numită mandat) că vor dona lunar, promisiune care trebuie apoi să fie validată de bancă. Totul se bazează pe sistemul Direct Debit, creat de Asociaţia pentru Relaţii Comunitare în parteneriat cu şase bănci, iar ONG-urile care-l solicită trebuie să îndeplinească criterii stricte de transparenţă. Modalitatea aceasta de strîngere de fonduri, folosită intens în Europa de Vest şi SUA, există cam de doi ani în România şi le asigură organizaţiilor nişte donaţii constante, pe o perioadă îndelungată. La noi, e folosită în prezent de 13 ONG-uri. Există, în total, peste 4000 de oameni care donează, suma medie fiind de 19 lei/lună. Dincolo de sistem, însă, această modalitate de a atrage fonduri nu ar putea funcţiona fără dedicarea şi prezenţa constantă pe stradă a facerilor. (A.M.S.)
Nu ştiu dacă există vreun fel de a te pregăti în prealabil pentru experienţa de facer – cum sprinterii fac încălzire înainte de cursă sau cum cîntăreţii mănîncă miere înainte de concerte. Eu, cel puţin, cînd am ochit prima persoană, am pus doar un picior în faţa celuilalt, mi-am dres puţin vocea (clar, simţeam că mi s-au oprit şi inima, şi curajul în gît) şi am întrebat pentru prima oară (ce-i drept, mai cu jumătate de gură) dacă vrea să fie supererou. Prima mea palmă: nu, dom’le, nu vreau. Iar eu, naivă, şi în gîndul meu: cum să nu vrei să fii un supererou?!
Dar a trebuit să iau lucrurile rele împreună cu cele bune, zilele în care nu se întîmpla nimic împreună cu zilele cînd se întîmpla totul odată. Şi, mai ales, întîmplările bune cu întîmplările neplăcute. Pentru că au fost multe de ambele baricade, dar nu cred că aş schimba ceva la asta – poate pentru că sînt obişnuită ca totul în viaţa mea să fie într-o continuă mişcare. Da, cînd un vagabond a intrat cu capul în mine (dacă am fi fost la rugby, ar fi fost un placaj neregulamentar, aşa, ca o mică glumă), nu am fost prea amuzată/fericită/orice sentiment pozitiv. Dar acum e totuşi amuzant. Să fim serioşi, cîţi oameni pot povesti asta la o adunare cu prietenii? E cea mai tare poveste de la masă.
Nici nu îmi pot imagina o poveste ca fiind mai faină ca alta (indiferent dacă e vorba de o poveste amuzantă sau una emoţionantă sau una, pur şi simplu, urîtă). Am fost extaziată cînd primul meu mandat din prima zi de muncă a fost semnat de o fată de o seamă cu mine. Am fost tristă cînd unele contracte s-au anulat sau cînd unele persoane nu mai răspund la telefon. Am fost fericită cînd am stat de vorbă cu oameni deosebiţi, chit că nu mi-au semnat. Sînt fericită şi acum cînd mă întîlnesc pe stradă cu unul din cei care mi-au semnat şi ne oprim să vorbim ca două vechi cunoştinţe. Sînt fericită şi cînd persoanele mă refuză rîzînd la auzul întrebării „Vrei să fii un supererou azi?“ Pe lîngă bărbatul de 40 de ani care m-a invitat la cinema, a fost şi tipul care m-a înjurat de parcă îi făcusem cel mai mare rău de pe lume. Pentru fiecare lucru rău e un lucru bun, şi invers. Unele lucruri te doboară, dar cele mai importante sînt cele care te înalţă.
Am găsit fericire în ceea ce fac – meseria asta de facer nu e uşoară, nici pe departe. Dar mereu cînd cineva îmi semnează sau cînd îmi mulţumeşte că datorită mie a aflat ceva nou, sînt mîndră că pot face asta şi totul devine brusc uşor şi natural. Îmi place că jobul meu îmi permite să ies din casă, să cunosc atîţia oameni noi şi interesanţi, de la care am atîtea de învăţat, şi să rămîn cu atîtea poveşti faine. Sînt facer şi mă mîndresc cu asta. În definitiv, sînt printre privilegiaţii care au puterea de a-i transforma pe oameni în supereroi. Ce e mai tare ca asta?
Sînziana Wolff este facer SOS Satele Copiilor.