Din experiențele unui lector

27 iunie 2018   Tema săptămînii

În ultimii zece ani, ideea de educație și formare permanentă a prins din ce în ce mai mult contur în spațiul românesc. De la materialele scrise despre rolul învățării continue pînă la instituțiile și proiectele care oferă un cadru adecvat cursurilor pentru adulți, se poate observa că există un interes deosebit pentru implementarea unei concepții care se bazează, în fond, pe un element deloc sofisticat: indiferent de vîrstă sau preocupare profesională, ființa umană poate întotdeauna să-și amelioreze, să-și îmbogățească sau să-și completeze bagajul de cunoștințe.

Experiența mea ca lector la Fundația Calea Victoriei, care organizează și propune cursuri atît pentru copii, cît și pentru adulți, a început în urmă cu trei ani, în vara lui 2015. Îmi amintesc și acum primul curs pe care l-am susținut, dar și grupa generoasă formată mai ales din doamne și domnișoare care veniseră să descopere un alt fel de a citi și a înțelege poveștile din O mie și una de nopți. Pe atunci, nu bănuiam cît de diferit vor arăta grupele de participanți la fiecare curs în parte, nu anticipam că prin întîlnirile de la șapte seara voi avea posibilitatea să cunosc și să le vorbesc unor persoane atît de distincte, dar legate cumva de o trăsătură comună, și anume dorința sau setea de cunoaștere. Această constatare despre diversitatea persoanelor prezente la cursuri mi-a devenit accesibilă abia din momentul în care am început să țin cursuri.

În perioada studenției participasem la cîteva din cursurile organizate de Fundație, dar din postura aceea nu m a uimit și nici nu mi-a fost evidentă varietatea publicului, toată atenția mea era centrată, mai degrabă, în jurul noilor informații pe care le descopeream. Timpul a trecut, studiile mele formale au continuat în paralel cu alternativele de învățare în afara mediului organizat de Ministerul Învățămîntului, am aprofundat subiectele de care eram pasionat și, după ce mi-am făcut curaj și le-am propus celor de la Fundație o serie de cursuri, am făcut rocada, devenind, din cursant, lector. Abia din acel moment am putut observa că într-un loc care facilitează o altfel de întîlnire cu subiecte și tematici din domeniile umaniste se strîng oameni care nu au nici studii anterioare similare și nici vîrste asemănătoare. Dintr-odată, a fi lector devenea o provocare mult mai mare decît mi-aș fi închipuit, căci fiecare curs sau eveniment urma să fie o experiență cu totul nouă, prin care trebuia să-mi ajustez nivelul de adaptabilitate și să le pun la dispoziție participanților acele informații de care ei aveau nevoie, pe care ei doreau să le afle și prin care ei puteau să obțină ceea ce căutau.

Cursurile pe care le țin se înscriu cu precădere în orizontul tematic al istoriei religiilor și filozofiei. Cînd propun subiectele cursurilor mele, sper întotdeauna să am parte de un public curios, dinamic, alert, dar de fiecare dată așteptările mele sînt depășite, fiind mereu uimit de oamenii care vin cu pasiuni nebănuite pentru filozofie, mitologie sau religie comparată sau de cei care își descoperă în timp real un mod de a gîndi mai critic, mai elaborat și mai argumentat. Încă de la primul curs, din dorința de a veni în întîmpinarea întrebărilor și curiozităților cursanților, am implementat o modalitate (probabil deloc originală) de a afla motivele pentru care persoanele respective au ales să participe. De fiecare dată îi întreb care sînt lucrurile pe care doresc să le afle sau să le aprofundeze pe durata cursului, despre ce anume le-ar plăcea să discutăm mai mult, ce curiozități punctuale au în legătură cu subiectul abordat la curs. Răspunsurile variază asemeni domeniilor din care provin cursanții sau studiilor formale pe care aceștia le-au finalizat. Negreșit, în fiecare serie nouă există cel puțin o persoană care va răspunde: „Nu am o curiozitate anume, vreau să mă las surprins/ă de cursul dumneavoastră“. După cum vă puteți închipui, întrebările mele de la început de curs nu au un răspuns corect ori mai puțin corect, ci sînt interogații care îmi oferă posibilitatea de a-mi adapta întotdeauna discursul la necesitățile și căutările participanților.

Despre domeniile în care activează sau despre studiile pe care le-au absolvit nu întreb nicio-dată, dar aproape întotdeauna răspunsul la întrebările de mai sus conține și aceste informații. Uneori, în aceste detalii pot sesiza un alt fel de a spune: „Nu știu prea multe despre subiect, dar mi-ar plăcea să aflu“. Alteori, răspunsurile sînt mai elaborate: „În facultate nu am avut unde sau cînd să aflu despre asta și asta“ ori „Mi-aș fi dorit să studiez filozofia, dar părinții m-au îndrumat spre alte studii din motive pragmatice“. Există desigur și cazuri în care cursanții vin mînați de o pasiune veche pentru un anumit subiect, și nu de dorința de a completa o lacună sau de a se familiariza cu ceva totalmente nou. Am avut de-a lungul timpului participanți care aveau, de pildă, lecturi nenumărate de filozofie antică, dar care erau în căutarea unei structuri pentru informațiile pe care le acumulaseră deja. Îmi amintesc de o doamnă care la prima întîlnire dedicată cursului de istoria religiilor m-a uimit prin faptul că citise un gînditor poate prea puțin cunoscut la noi, Jonathan Z. Smith. Un alt moment memorabil a fost prilejuit de cursul despre evangheliile apocrife, cînd un tînăr cursant (de care acum mă leagă o prietenie) m-a uimit cu lecturile și noțiunile cunoscute despre gnosticism. După cum variază vîrsta participanților (de la tineri de 18 ani la persoane de peste 60 de ani) ori specializările lor (de la ingineri la doctori, de la avocați la studenți, de la profesori de liceu la oameni de radio, de la persoane care lucrează în corporații la artiști), tot astfel diferă și resorturile interioare care îi motivează pe acești oameni să rămînă într-un contact permanent cu propria lor educație. Deși motivația diferă (de la pasiunea cea mai neașteptată pentru un gînditor, o epocă sau un subiect pînă la dorința de a studia ceva nou, de la conștientizarea unor lipsuri în formarea anterioară la căutarea unei modalități de relaxare prin învățare), rezultatul final este același: cultivarea unui fel de a fi ce înțelege importanța educației continue.

După terminarea unui curs, după despărțirea de o grupă, mă întreb adeseori ce s-a mai întîmplat cu persoanele respective, ce au mai făcut și în ce măsură și în ce manieră i-au ajutat cele discutate. Pe mulți dintre participanți am ocazia să-i revăd și la alte cursuri (fie ținute de mine, fie de colegii mei de la Fundație) și astfel rămîn cumva în contact cu preocupările și activitățile lor. Cu unii m am împrietenit, ne vorbim și ne vedem și în afara evenimentelor de la Fundație, iar cu alții întrețin discuții pe e-mail sau Facebook. Sînt întotdeauna stăpînit de o anumită stare de entuziasm cînd primesc un mesaj în care un fost cursant mă întreabă ce alte cărți sau articole ar mai putea adăuga pe lista de lectură, în afară de cele recomandate la curs pentru că pe acelea deja le-a parcurs. În urma interacțiunii cu persoanele care vin la cursuri, am conștientizat că ceea ce se întîmplă în organizația în care activez sau în alte instituții similare nu reprezintă un model concurențial pentru școala sau educația formală. Eu însumi sînt un „produs“ (și) al acestui format de învățămînt. Probabil că am fi mult mai cîștigați dacă am admite importanța și rolul esențial al ambelor modele și ale complementarității lor. De altfel, unele dintre cele mai mari satisfacții profesionale în calitate de lector se identifică cu motivarea și încurajarea unor cursanți care, mai apoi, s-au decis să se înscrie la Facultatea de Filozofie sau la Masterul de Studii Religioase. Am aflat cu bucurie și admirație că unii cursanți au hotărît să-și urmeze pasiunile mai vechi și să treacă peste nesiguranța sau tracul de a se dedica studiilor umaniste în ciuda faptului că provin din domenii cu totul diferite.

În fine, revelația fundamentală pe care am avut-o susținînd cursuri într-o instituție culturală independentă ține de faptul că nu există o formulă ideală, o rețetă, un tipar după care să te ghidezi cînd ai de-a face cu un astfel de format educațional. O provocare majoră pe care o întîmpin la fiecare serie nouă de cursanți este aceea de a-mi structura informațiile și discuțiile în funcție de participanți, de atmosfera creată în fiecare seară de curs, de întrebările și observațiile primite pe durata întîlnirilor noastre. Spre deosebire de tinerii care pășesc pentru prima dată în sălile facultăților și care adesea sînt mai degrabă debusolați la început, majoritatea adulților cu care lucrez la cursuri știu bine ceea ce vor și ce urmăresc punctual prin timpul și energia pe care sînt dispuși să le investească în astfel de interacțiuni, iar aceste lucruri mă fac și pe mine să fiu un lector mai bun, înțelegînd mai bine cu ce și cît pot contribui la educația acestor persoane.

Cu atît mai mare este însă provocarea de a fi lector în cazul celor care doresc să se lase surprinși de ceea ce le pot oferi la cursuri, căci nu este important doar să-i impresionezi, ci să le și transmiți că au fost părtași la o experiență relevantă pentru viața lor.

Cristian Vechiu este doctorand al Facultății de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București, și lector la Fundația Calea Victoriei.

Foto: flickr

Mai multe