Din colecţia de etichete a unei profesoare aproape pensionare
Un poet drag mie, Shel Silverstein, are o istorioară despre un băieţel care se laudă cu leucoplastele sale, puse mai peste tot: pe degete, pe nas, pe coate, sub braţ şi la genunchi, pe buric şi pe ceafă, ce mai, e plin! Problema (şi poanta poeziei) e că puştiul n-are nici o tăietură… Aşa şi eu: uneori, cînd ies în lume, mă simt atît de plină de etichete, încît îmi pare că le aud zăngănind ca decoraţiile unui general rus; mă împiedic în ele, mă opresc să le descifrez, de cîte ori se mai adaugă una, cu aceeaşi, neostoită, mirare, mă întreb ce anume, din mine, continuă să le atragă ca un fel de magnet al clişeelor şi prejudecăţilor, cînd eu mă văd (mă ştiu) ca o persoană fără prejudecăţi (şi, într-un alt plan, pe care nu o dată îl „recitesc“, astfel, ironic, o specialistă în teoria literară a clişeului…). De ce mi se întîmplă mie? Sau, poate, totuşi, nu mi se întîmplă numai mie, dar fiecare din noi o fi singur cu etichetele lui? Mi-i imaginez pe alţii, ca mine, osteniţi, la capătul zilei, jupuind etichetele de pe ei – eventual, comentîndu-le cu cei apropiaţi, ca un fel de ritual al „spălării de praful lumii“… Şi cei (mai) apropiaţi mie fac la fel, că nu degeaba ne potrivim şi ne iubim, aşa că ne dezlipim adesea etichetele reciproc, le citim, încercăm să rîdem, ne povestim unul altuia momentele zilei noastre „publice“, ne mirăm de lume ca de o comédie străină nouă… Cunoaşteţi senzaţia? Vi se întîmplă? Dacă viaţa mea e cea reflectată de etichetele pe care, de-o viaţă (!), le găsesc lipite de mine, atunci cu adevărat „îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură…“. După cum frumos a scris cea mai celebră victimă a prejudecăţilor din cultura română.
Voi încerca, aici, o selecţie a celor mai frecvente, pentru că, da, am şi un fel de top interior al prejudecăţilor despre mine, pe care le descopăr la oamenii din jurul meu. Să mai adaug – teoreticianul din mine e literalmente fascinat de tema asta, nu mă pot stăpîni… – că apetenţa pentru prejudecăţi, etichete şi clişee nu e, nicidecum, un atribut al persoanelor inculte sau neumblate prin lume, ci al celor leneşi de minte şi slabi de vîrtute, indiferent de gradul lor de cultură sau de puterea lor de cumpărare. Aşa, de pildă, eticheta care se exprimă, contrariată şi gentilă, după vreo vorbire publică – şi profesională – a subsemnatei, şi care se bucură de sine că există. Pentru că etichetele sînt narcisiace: ele, de fapt, nu cedează terenul pe care li se pare că l-au denumit nici atunci cînd se văd contrazise de realitatea imediată. Ea sună cam aşa: „Vaai, dar ce frumos/interesant/captivant (etc.) aţi vorbit, doamna profesor! Nu mă aşteptam la asta, pentru că, de obicei, profesorii (
: cu un pic de noroc, voi avea parte şi de particularizarea gentilă „şi mai ales profesorii universitari/teoreticienii literari/istoricii literari“, să mor de plăcerea complimentului, nu alta!) sînt foarte plicticoşi cînd vorbesc.“ Desigur, e o temă cu variaţiuni: de la om la om, de la context la context, de la conferinţă la lansare de carte, de la discuţie la radio la lecţie invitată în cursul vreunui (alt) profesor universitar (şi coleg al meu, pe cale de consecinţă…). Lumea se aşteaptă să fiu plicticoasă cînd vorbesc. Deduc că nu-s, trebuie doar să fiu lăsată să vorbesc spre a dezplictisi auditoriul. Am trăit, oho!, şi clipe de climax, în care eticheta se lipea şi omul se scuza în chiar gestul lipirii ei: „Ce surpriză plăcută, doamna Bot, că sînteţi totuşi charismatică! Ştiţi, noi tocmai de asta nu v-am invitat pînă acum, am crezut că veţi plictisi studenţii, că aşa am auzit…“. După o tinereţe (universitară) în care m-am lăsat rănită de răutatea răspunsurilor, mi-am făcut un principiu din a NU mai întreba, în continuare, „
au auzit (că aş fi mortal de plicticoasă)?“. Mă întreb, însă, ce fel de profesori (universitari sau nu) au avut interlocutorii mei ca să li se înrădăcineze într-atît de bine ideea că breasla mea e, obligatoriu şi exclusiv, compusă din plicticoşenii ambulante, somnifere cu diplomă şi alte avataruri ai speciei „profesorului care dictează teme de neînţeles“. Mai ales că pe mulţi din profesorii pe care i-au avut se prea poate să îi cunosc – şi nu îi ştiu de plicticoşi. Dimpotrivă. Să nu fiu înţeleasă greşit: nu cred că profesorul trebuie să fie un clovn care să ofere felii
dintr-o ştiinţă altminteri inefabilă, după cum sînt convinsă că am şi eu „momentele“ mele, că există subiecte mai ofertante în a nu plictisi un anumit auditoriu decît altele… Cred, în schimb, că dacă subiectul pe care îl predau mă pasionează pe mine – şi, de obicei, am norocul de a preda asemenea subiecte –, e obligatoriu să pot transmite pasiunea mea celor care mă ascultă. Mai departe, sînt liberi să o îmbrăţişeze şi ei sau nu, ceea ce e o cu totul altă poveste. Poate că pentru unii dintre studenţii mei voi rămîne, în veci, „ciudata căreia îi place să comenteze ilizibila aia de
“; dar, dacă, în schimb, lecţiile mele despre asemenea „ciudăţenii“ le deschid altora apetitul de a continua lecturile şi explorarea, am cîştigat partida. O partidă pe care o joc de cîte ori intru într-o sală de clasă. De cîte ori recomand o carte. De cîte ori explic cum să fii fericit citind.
A doua etichetă în ordinea frecvenţei, în ce mă priveşte, e aceea conform căreia, fiind eu „om de ştiinţă“ (cu variaţiuni de înţelegere a posturii, drept un fel de intrare într-un ordin călugăresc), n-am, vorba poetului (altul), „viaţă personală“. Desigur, adesea, minunatele politici ale mult-reformatei noastre educaţii naţionale par gîndite să îmi reducă viaţa personală la minimum, prin diverse strategii de supraîncărcare a cadrului didactic bugetar carele mă aflu. Dar nu despre asta e vorba. Ci despre o presupusă – de către gura lumii şi înţelepciunea academic-populară – retragere a mea din lume, devoţiune (neapărat monahală) către cărţi şi manuscrise, necunoaştere (neapărat a celor lumeşti) etc. Privit la repezeală, rolul pare foarte frumos şi înalt-spiritual. Mai de aproape, e reductiv şi ridicol, de nu chiar de-a dreptul răutăcios. Sigur că performanţa ştiinţifică, asemenea oricărei performanţe, implică sacrificii, alegeri, decizii incomode. Dar asta nu mă face, obligatoriu, incapabilă de viaţă sentimentală, necunoscătoare de lume, neştiutoare într-ale bucătăriei sau altor subiecte „materiale“, ruptă de cele pămînteşti şi nepricepută la oameni. Nu înseamnă că aş fi lipsită de pasiuni, de hobby-uri, de dorinţe sau de capricii. Îmi amintesc că savuram, odată, o îngheţată italienească adevărată (nu mai ştiu dacă era la Giolitti, lîngă Ponte Mollo, sau îndărătul Ministerului Educaţiei, din Trastevere, ca să dau doar trei asemenea adrese lumeşti ale unei cetăţi eterne, dotate şi cu bogate biblioteci, pe care le ştiu aşijderea…) sub ochii unui coleg pe care, astfel, îl fulgeră marea revelaţie: „Nu mi-am imaginat niciodată că un istoric literar ca tine poate avea asemenea plăceri!“, îmi spune el, admirativ (vezi, Doamne!). Eticheta nu e doar o generalizare grăbită, făcută în numele unei idei de-a gata, ea are o ţintă, ea e un pion într-un joc de putere. Cîştigă cel care generalizează, pentru că arată astfel că „ştie mai bine“ şi toată lumea îi va da dreptate; de fapt, el nu ştie (sau nu a înţeles) nimic, decît că „gura lumii“ îşi va recunoaşte, fericită, prejudecăţile în eticheta folosită. Ce să îi răspund? Din tot repertoriul cu care m-am dotat de cînd primesc etichete şi am crescut mare, aleg formula lui „Nu mi-am imaginat niciodată că un scriitor de succes ca tine poate avea o imaginaţie atît de săracă!“. De dragul simetriei sintactice, măcar. Îmi place tăcerea de după: pot să îmi savurez îngheţata în tihnă, să îmi văd de mine însămi, să ignor prezenţa atotştiutoare de lîngă mine. Ştiu că mi se va lipi, imediat, o altă etichetă, la fel de rapidă: sînt imposibilă, rea, nesuferită (alegeţi adjectivul care vă place). Mania etichetelor şi povara prejudecăţilor sînt o parte
a umanităţii. Mici arme cu care ideile de-a gata ale marilor noştri Bouvard et Pécuchet coboară în real, etichetele vorbesc, de fapt, despre cel ce le pune, iar nu despre cel ce le primeşte. (Mă opresc înainte de a deveni plicticoasă.)
P.S. (pentru că sînt şi pisăloagă…) Mai am vreo 14 ani pînă la pensie, dar „dumneavoastră, care o să vă pensionaţi curînd“ e cea mai nouă etichetă aplicată mie, gentil şi prevenitor, de un mai tînăr coleg. Desigur, mă voi pensiona mai repede ca el – şi, cînd mă gîndesc la viaţa-mi alături de colegi care gîndesc astfel, aş vrea să mă mut pe altă planetă. Pensia pare, totuşi, planeta cea mai apropiată.
Eminescu explicat fratelui meu,