Din adîncul verbelor esenţiale
O notă redacțională anonimă din Revista de istorie și teorie literară (nr. 4/1985, p. 95) introducea în sumar un text de Mihai Șora pe baza „unei necesități firești (dar esențiale) de racordare a ideilor literare la planul ideilor filozofice“. Tocmai în numele aceleiași necesități înregistrez și eu apariția unei noi cărți a substanțialului gînditor: A fi, a face, a avea (Cartea Românească, 1985).
Titlul, semnificativ pentru profunzimea temerară a întregii lucrări, propune deja medierea – pe care Gabriel Marcel, cu Être et Avoir, o mai căuta – între modalitățile fundamentale a fi și a avea: a face. În limbajul intens și abundent în formulări memorabile al autorului, tema centrală a investigației filozofice este intonată cu miraculoasă limpezime, pentru a fi apoi regăsită printr-o îndîrjită imersiune în inefabilul existenței: „a avea e dîra răcită a lui a face, a cărui rădăcină în a fi e împlîntată“. Regăsirea mereu îmbogățită a înțelesurilor originare e pusă în scenă cu acea paradoxală fervoare senină a operei clasice, prin mijlocirea unui dialog între Mai Știutor, Tînăr Prieten și Devotat Amic, personaje-voci ale unui discurs greu de sens, constituit din și în inima opozițiilor. Așa cum cred că se putea remarca din cartea precedentă a lui Mihai Șora (Sarea pămîntului, Cartea Românească, 1978), în care primele două „personaje“ amintite angajau ceea ce mi se pare a fi un symposion eminamente sinaptic, retorica exteriorizării este doar simulată. Dramatismul dialogurilor lui Platon, avînd ca primă sursă violenta înfruntare de idei, dar fiind puternic subliniat de contextul istoric (fie el forma mentis ori anecdotă), era parțial mascat de ticurile maieuticii, de contextul paideic în care magistrul și discipolii, dincolo de stratageme, se conturează net. La Mihai Șora, autor al unei excepționale cărți despre dialogul interior, dramatismul schimbului de gînduri își caută izvoarele mai în adîncime, în tensiunea unificatoare, incandescentă, în „centrul pulsator“ al opozițiilor. Cu o mărturisită speranță de a le integra pe toate acestea, cu o nemărturisită – cu rare excepții – încredințare că astfel Ființa își dezvăluie esențele.
Cititorii obsedați de acumulări informaționale vor părăsi iute această carte și această cale, fiindcă Mihai Șora nu e un simplu colportor de prefabricate intelectuale, ori un simplu glosator harnic – fie și erudit – al textelor celebre. El se numără printre acei aleși care – sînt vorbele lui – știu, nu printre plutoanele de studioși care află. E firesc, așadar, ca marea densitate de învățătură a cărților sale, așa de puțin modulată pe lungimile de undă ale „filozofiei“ și „filozofilor“, să țintească și să inunde pe cei ce pot – fie și fragmentar, fie și o singură dată – năzui să știe. Cu altă disociere făcută de înțelept, de la comunicare ajungem la cuminecare; de la o „translație pe orizontala omogeneității deja codificate“ la desăvîrșita, la desăvîrșitoarea comuniune. Numai așa se poate coborî spre și năzui la rostirea despre acel „pur Act intensiv singular“ care e temeiul a toate.
„Fiind divergent la o considerare așa-zicînd ascendentă, el este prin chiar asta convergent din punctul de vedere opus.” – Mihai Şora, A fi, a face, a avea
Care este, mai elementar spus, relevanța demersului lui Mihai Șora pentru un public format la școlile despărțirii literelor de filozofie? Întîi de toate, scrierile puține ale Mai Știutorului – îmi iau libertatea de a-l desemna pe autor cu doar unul din numele sale – au o frumusețe lingvistică pe care numai cîțiva autori români au mai știut s-o pună în valoare. Limba noastră tinde, cu Mihai Șora, spre claritatea și savoarea pe care filozofia le caută pentru a vorbi. Nimic din ce e filozofic nu e străin acestei limbi eliberate de tirania clișeelor, de stigmatele confecțiunilor hazardate: de la farmecul aproape uitat al unor sintagme neaoșe la precizia seducătoare a unor construcții ad-hoc. Conceptele marii filozofii își capătă cu naturalețe și fără pagube strai valah, iar fiece nouă creație lingvistică e cu adevărat în interesul ideii. După moda pernicioasă a despărțirilor arbitrare, a calchierii mecanice și a snobismelor terminologice care dau neofiților iluzia comunicării, ce binefăcătoare lucrare asupra limbii! Al doilea, literatura e pretutindeni vizată de exercițiul înalt al filozofării. Dacă aluziile sînt oarecum destinate „mai inițiaților“ (care se pot amuza să identifice o sumedenie de referințe la autori importanți din toate timpurile), ce poate fi mai evident de interes literar decît un volum în care două (din șapte) dialoguri sînt dedicate regretaților poeți Nichita Stănescu și Virgil Mazilescu, alte două (în finalul sintetic și de fixare al lucrării) fiind consacrate împărțirii textelor în născute și făcute? Mai mult ca întreaga creație a lui Mihai Șora, cartea, construită mai cu seamă în intimitatea absolută a verbelor esențiale, caută asiduu și cu un har indicibil potecile pe care „teribila tenebră strălucitoare a Necunoscutului“ se coagulează în cuvinte. Adică tocmai temeiul – adesea penibil dibuit – al literaturii. Cît despre voga lui Mihai Șora printre poeții generației ’80, atît de puțin reverențioși cu aceia care încearcă să-i endoxeze, poate cu alt prilej. Sigur cu alt prilej, o încercare mai dificilă: ce loc ar putea ocupa acest filozof al Ființei printre urmașii lui Parmenide, arbitrarul spiritus rector al ontologiei europene?
Post Scriptum 2016
Acest scurt text a apărut inițial în revista ieșeană Cronica (nr. 1027, 4 octombrie 1985, p. 4), unde scriam ocazional, prin bunele oficii ale lui Al. Călinescu (care mă recomandase) și N. Turtureanu (care acceptase). Îl reiau acum pentru a-l readuce în atenția publică, dar mai ales fiindcă vreau să explicitez întrebarea finală – formulată atunci oarecum esopic – și să abordez frontal o dimensiune esențială a ei, deopotrivă românească și europeană, metafizică și istorică.
Mi-am pus de multe ori această întrebare, am încercat să găsesc răspuns(uri). Și au rezultat mai multe proiecte. Astfel, am coordonat împreună cu Aurelian Crăiuțu un volum colectiv dedicat autorului la împlinirea vîrstei de 80 de ani: Dialog și libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Șora, București, Nemira, 1997. Contribuția mea, „Utopiile unui Mai Știutor. Note despre filozofia lui Mihai Șora“ (pp. 17-44), conține atît un răspuns global la întrebarea din 1985, cît și dimensiunea esențială la care mă refeream mai sus (v. p. 41, n. 9). Am publicat apoi o carte de convorbiri cu filozoful: Mai avem un viitor? România la început de mileniu (Polirom, 2001), în care dimensiunea respectivă reapare implicit sau explicit în pasajele legate de perioada interbelică. La p. 125 o și numesc: ontologia etnică. De asemeni, am tradus, împreună cu Mona Antohi, prima carte a lui Mihai Șora, apărută în 1947 la Gallimard: Du Dialogue intérieur. Fragments d’une Anthropologie Métaphysique (Despre dialogul interior. Fragmente dintr-o Antropologie Metafizică, Humanitas, 1995, 2005). (Ediția românească e îmbogățită cu un eseu al lui Șora care marchează, descrie și explică despărțirea lui de iluzia leninistă, precum și cu sinteza lui Virgil Nemoianu, „Mihai Șora și tradițiile filozofiei românești“, tradusă din engleză de aceiași, neegalată în exegeza operei lui Șora.) Dintre proiectele neîmplinite, pe două le regret cel mai mult. Primul, o ediție a operei lui Șora, care să înceapă cu cinci volume (celor amintite mai sus li s-ar fi adăugat Clipa & timpul, apărut la Paralela 45 în 2005). Al doilea, un alt Festschrift, coordonat tot împreună cu Aurelian Crăiuțu, Mihai Șora. Metafizica, etica și politica dialogului, plănuit pentru a 90-a aniversare a filozofului. Din păcate, prăbușirea mea din 2006 a făcut imposibile (și inoportune) ambele proiecte. Părți din cel de-al doilea au fost din fericire salvate de Marius Ghica în frumosul său volum de miscellanea intitulat simplu: Șora (Paralela 45, 2006).
Să revenim la întrebarea mea de acum 31 de ani. Ontologia expusă de Șora cînd avea el însuși 31 de ani este de o simplitate și de o eleganță remarcabile: sfera de rază nulă. Astfel, pentru a mă menține în orizontul întrebării mele complete, Șora pare că transcende la gigantesca arbitrariedad de Parmenide (Ortega y Gasset), despărțirea mai curînd logică decît metafizică a devenirii de ființă. Această despărțire a obsedat filozofia europeană interbelică, marcată profund de antimodernism. Eliade, întîlnindu-l pe gînditorul spaniol la Lisabona, în 1943, i-a spus că această separație nu există în filozofia indiană. La noi, Vulcănescu și Noica au dat soluții diferite dilemei presocratice fondatoare. Primul (metafizic mai apropiat de poziția lui Șora prin referințele teologice și spiritualiste) a (etno-)naționalizat metafizica, a coborît-o în particular și istoric. Cel de-al doilea (care a prelungit ontologia etnică, mult îndatorată lui Vulcănescu, pînă în epoca național-comunistă) a încercat s-o reînalțe spre finalul vieții sale într-un fel de universal idiosincratic (anistoric, mai exact postistoric, fiindcă trebuia să se rupă de o întîlnire nereușită cu istoria), în care particularul (românitatea) dă suspect de multe răspunsuri geniale întrebărilor ontologice, cel puțin la fel de multe ca elinii și nemții; numai în acel domeniu, deloc oximoronic (universalismele sînt niște provincialisme ambițioase), putea postula Noica devenirea întru ființă.
În opinia mea, cea mai remarcabilă calitate a ontologiei lui Șora este despărțirea, atunci și de atunci pînă azi, de ontologiile care au dominat gîndirea românească interbelică, înrădăcinată într-o lectură metafizică a identității naționale și în antimodernismul german (inclusiv prin ecourile sale spaniole, italiene etc.). Am numit așadar aceste sisteme ontologii etnice, iar seria lor îi include, dincolo de diferențele dintre ei, pe Blaga, Vulcănescu, Băncilă, Noica. Am văzut mai sus și poziția lui Eliade. Filozofia indiană, din păcate, nu l-a influențat pe plan ideologic și politic. Șora a fost studentul lui Nae Ionescu și al lui Mircea Eliade, i-a citit desigur pe toți autorii de ontologii etnice, pe unii i-a și cunoscut personal.
Cu atît mai remarcabil!
Sorin Antohi este istoric al ideilor.