Dimitrie Cantemir - Turcul

8 ianuarie 2014   Tema săptămînii

Trăind vreme de douăzeci şi doi de ani, cu puţine întreruperi, la Istanbul, în adolescenţă şi în tinereţe, Dimitrie Cantemir a ajuns să fie considerat, în veacul al XVIII-lea, în Europa, drept unul dintre cei mai buni cunoscători ai civilizaţiei turceşti şi ai spiritualităţii islamice. Pe plan politic, a îndeplinit adesea rolul de interfaţă între culturi, între state, între limbi. Ostatic la Istanbul pe vremea domniei tatălui său, Constantin Cantemir (1688-1691), trimis diplomatic al fratelui său Antioh Cantemir (întîiul născut, dintre fraţii Cantemir), în cele două domnii (1695-1700, 1705-1707), beizadeaua Dumitraşcu (cum îl numeşte Ion Neculce) era fără îndoială obişnuit să joace rolul ambiguu al mediatorului cultural. Fără a ajunge mare dragoman, precum Alexandru Mavrocordat, îl găsim totuşi în locurile în care se negocia măreţia Imperiului Otoman: în februarie 1696, la Adrianopol, de pildă, însoţind Curtea sultanului Mustafa II, care urmărea îndeaproape războiul din Banat. Învingătorul de la Caransebeş, Lugoj şi Lipova intervenea personal pentru a salva dominaţia otomană a cetăţilor Belgrad şi Timişoara. În toamna lui 1696, sultanul îşi stabilea din nou cartierul general la Adrianopol, convocînd o adunare generală a tuturor forţelor sale militare pentru primăvara lui 1697, aşa cum notează Cantemir în Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane. Tot în suita sultanului, Cantemir a fost de faţă la dezastrul de la Zenta, contemplînd înfrîngerea umilitoare prilejuită armatelor otomane de Eugeniu de Savoia, la 11 septembrie 1698. În toamna şi iarna 1698-1699, îl aflăm la Timişoara, de unde observa dinspre partea turcească tratativele pentru tratatul ce avea să fie semnat la Karlowitz la 26 ianuarie 1699 (la redactarea căruia Mavrocordat a avut un rol important). Este posibil ca acest tratat, cel puţin într-una dintre variantele sale, să fi stipulat, între alte clauze anexe, căsătoria sa cu prinţesa Teresa Katharina Lubomirski, moştenitoarea legatului lituaniano-polon Ostrogski, aşa cum par să ateste blazoanele princiare Ostrogski şi al Moldovei pe coperţile de piele ale manuscrisului Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago.

În toată această perioadă de apropiere privilegiată de cercurile înalte ale puterii otomane, Cantemir a dezvoltat un interes intelectual şi literar pentru cunoaşterea civilizaţiei şi culturii islamice. Este sigur că sursele Creşterii şi descreşterii Curţii Otomane sînt adunate în perioada şederii la Constantinopol, atît textul istoriei propriu-zise, al cărei model rămîne pînă astăzi nedescoperit, cît şi stampele celor 22 de sultani pe care le-ar fi obţinut de la un pictor al Curţii din palatul Topkapî, după cum notează undeva în Sistemul religiei mahumedane. Tot din această perioadă datează probabil şi izvoarele hărţii Constantinopolei, ce însoţea manuscrisul Creşterilor şi cuprindea şi schiţa palatului lui Cantemir de la Ortaköy, pe malurile Bosforului, o sursă a visării orientaliste pe meleagurile noastre, în ultimele trei veacuri. Dar contribuţia cea mai însemnată a lui Cantemir în această privinţă este cea din Curanus, a cărei primă redactare datează din perioada 1718-1719, cînd Principele se afla în preajma ţarului Petru cel Mare şi era dornic să contribuie după puterile sale la campania militară orientală a Imperiului rus. Fascinantele descrieri ale dervişilor învîrtitori, prezentarea cosmologiei şi a filozofiei naturale islamice, înţelegerea adîncă a misticii sufi, analiza atributelor lui Allah, pe care le aseamănă teologiei creştine apofatice, îl plasează pe Cantemir printre cei mai subtili cunoscători ai spiritualităţii musulmane. Dincolo de condamnarea teologică fără apel a islamului, pe care Principele o emite în numele credinţei creştin-ortodoxe, reiese limpede voinţa Principelui de a da o sinteză, folosind textele religioase, sursele literare europene şi cunoştinţe personale, a civilizaţiei islamice pentru uzajul amatorului luminat (acel honnête homme, al cărui ideal s-a format în Franţa, în anii 1650), ceea ce îl aşază printre sursele prime ale orientalismului european.

Pe un alt plan, Cartea ştiinţei muzicii, cuprinzînd o culegere de 355 de compoziţii muzicale, dintre care 9 sînt compoziţii proprii, transcrise potrivit unui sistem original de notaţie muzicală, a făcut din Cantemir unul dintre izvoarele überhaupt ale muzicii ce se cînta la Istanbul şi în perimetrul răsăritean al Mediteranei, la începutul veacului al XVIII-lea. Recentul CD cîntat de grupul muzicianului catalan Jordi Savall este o delectare în acest sens, care, prin interpretarea muzicii turceşti culese de Cantemir, dă acces şi la muzică sefaradă şi armeană, cîntată în perimetrul mediteranean în vremea lui Bach.  

În toate aceste monumente de hărnicie intelectuală, Cantemir se ascunde ca un adevărat interpret. Sub imaginile orientale prin care se străvede, Principele este mereu insezisabil, în identitatea lui poliglotă şi multiculturală. Prieten al ambasadorilor de la Istanbul, atît al marchizului francez Charles de Ferriol, al britanicului William Paget, al ambasadorului olandez de origine scoţiană Jacobus Colyear, cît şi al contelui rus Piotr Andreevici Tolstoi, Cantemir pare să le fi mijlocit şi acestora un anumit acces la viaţa turcească, după cum o arată unele dintre anecdotele presărate în adnotările la Creşterile şi descreşterile Curţii Otomane. Istoria a încercat să-l regăsească în efigia lui, rămasă prin sîrguinţa unor gravori englezi, francezi şi germani, din veacul al XVIII-lea, care au lucrat probabil după un portret rusesc adus în Occident de Antioh Cantemir. Dar reprezentarea cu istoria cea mai spectaculoasă este probabil acel portret anonim atribuit lui Van Mour, pe care într-o bună zi din anii 1930, Marie Bengescu, sora diplomatului Gheorghe Bengescu, aflată la Rouen, l-a descoperit în muzeul local hotărînd că figura cu o perucă Louis XIV şi un turban turcesc trebuie să îl reprezinte pe Principele român, imortalizat de unul dintre pictorii francezi aflaţi la Constantinopol. De atunci, Nicolae Iorga şi, mai tîrziu, Arnold Toynbee au văzut în acest portret un exemplu privilegiat de convergenţă a Orientului şi Occidentului la acea epocă. Aşa ne-a rămas pînă astăzi Cantemir, ca un personaj enigmatic suspendat undeva între Orient şi Occident, în ale cărui trăsături aristocratice istoriografia a decis să-l identifice pe Principele interpret. 

Vlad Alexandrescu este conf. dr. la facultatea de Litere şi Limbi Străine, Universitatea Bucureşti. 

Imagine: după originalele manuscrisului cărții lui Cantemir, Icrementa atque decrementa Aulae Othmanniquae

Mai multe