Dimineață cu pisici
Noi ne culcăm pe la 1. Uneori pisicile dorm cu noi, alteori nu. Asta depinde de noi, nu de ele. Dacă vrem să dormim bine, le închidem în cealaltă jumătate a casei. Dacă nu ne pasă cum dormim, le lăsăm la noi. Cînd dorm cu noi, motanul Jiri (se citește Irji), lung și masiv, doarme la picioarele mele. Pisica Ursula, mai minionă, mai frumoasă, un fel de Marilyn Monroe a pisicilor, doarme pe covorașul de pe partea nevesti-mii. O vreme se învîrt amîndouă să-și găsească poziția potrivită, apoi se culcă.
Cîndva, poate pe la cinci, poate pe la cinci jumate, mă trezesc să mă duc la baie. Jiri e tot la picioarele mele. Ursula între timp a ajuns în pat, doarme sprijinită de genunchii nevesti-mii. Nu le deranjează drumul meu, nici măcar nu întredeschid ochii să vadă ce fac. Pe la șase jumate, Ursula se trezește. A dormit destul, acum îi e foame. Se dă jos din pat și se așază pe covor. Noi dormim. Ea se spală, apoi se urcă pe mine. N-o simt. Pisica e jignită. Sare pe noptieră, se uită la mine să vadă dacă am auzit-o; n-am auzit-o. Sare peste mine, aterizează lîngă capul nevesti-mii, dar degeaba, dormim ca doi nesimțiți. Pune labele din față pe mine. Degeaba. Se urcă din nou pe noptieră, dă o tîrcoală, aruncă niște pastile pe jos. Noi, nimic. Pisica pufnește (mă rog, pufnește în gînd), coboară din pat, îl ocolește, se suie pe calorifer și începe să-și ascută ghearele pe perdea. Apoi sare pe masă; ăsta e un gînd bun, pentru că pe masă e o chestie de lemn. Pisica începe să împingă chestia de lemn. Această acțiune produce un zgomot neplăcut, de lemn care se freacă pe lemn. Nevastă-mea deschide un ochi, se uită la pisică, îi zice să înceteze. Pisica nu vede nici un motiv pentru care ar face asta, așadar continuă. „Alex”, zice nevastă-mea. Eu sforăi încet, n-aud nimic, probabil că visez ceva. „Alex”, repetă nevastă-mea ceva mai tare. „Hm?”, mormăi eu. „Pisica vrea mîncare.” Motanul ciulește și el o ureche. Pisica continuă să producă acel hîrșîit. Oftez. „Hai, Ursula”, zic. Pisica coboară de pe masă, face cîțiva pași către ușa camerei, se oprește. „A adormit oare la loc?”, se întreabă pisica. „Ce se întîmplă? De ce nu se mișcă mai repede?” Mă dau, cu chiu, cu vai, jos din pat. Stau așa, somnoros, cu picioarele pe jos. Motanul se ridică și el. În cele din urmă mă ridic în picioare și pornesc către bucătărie. Ursula fuge grăbită în fața mea, Jiri merge pe lîngă mine, frecîndu-se de picioarele mele. Îl împing cu glezna, se supără, dă să mă muște. Ursula a ajuns în bucătărie, stă acolo și miaună. „Da, da”, zic eu. Deschid ușa de la frigider să văd dacă a mai rămas plic de cu seară. Ursula intră în frigider și miroase. Iată o bucată de pui!, își zice. O dau la o parte cu piciorul, se bagă la loc în ușa întredeschisă și se întinde să adulmece puiul. O iau cu mîna dreaptă, cu stînga scot plicul, apoi închid ușa cu cotul. Pisica nu e pe deplin fericită, dar pe de altă parte ea nu e niciodată pe deplin fericită, așa că nu-i nici o tragedie. Mă uit la cele două boluri care sînt puse pe jos, pe un plastic verde, din ăla pe care-l pui sub farfurii ca să nu murdărești masa. Pe marginea bolurilor e carne uscată, așa că le pun în mașina de spălat. Pun două boluri noi pe masă. Ursula se urcă și ea pe masă. O dau jos și pun mîncarea în boluri. Ursula miaună nerăbdătoare, Jiri mă privește tîmp. Pun bolurile pe jos. Ursula se repede la ele, miroase mîncarea din cel din dreapta, apoi pe cea din celălalt, realizează că-s la fel și începe să mănînce. Jiri se freacă de picioarele mele. Îl iau și-l pun lîngă bolul liber. Începe și el să mănînce. Pun plicul înapoi în frigider și mă întorc în pat.
Peste vreo zece minute apar și pisicile. Între timp, eu am adormit din nou. Jiri se așază la picioarele mele, apoi se urcă pe mine, apoi se întoarce la picioare. Ursula se urcă pe noptieră, se gîndește pentru cîteva secunde să-l atace pe Jiri, apoi renunță la plan și începe să se spele pe față. Cînd termină, se suie grijulie în pat și se culcușește între mine și nevastă-mea. Nu e poziția ideală, așa că se întoarce. Nici asta nu-i poziția ideală, așa că se mai întoarce o dată. Acum e bine. Se lipește de spatele nevesti-mii și adoarme. Jiri se ridică, trece pe lîngă ea și se oprește lîngă capul meu. Își împinge capul sub cearșaf, dar nu reușește să intre. Se impacientează, mai încearcă o dată, eu îl simt, mă întorc către el și ridic cearșaful. „Hai, motane”, zic. El stă pe gînduri. „Hai, Jiri”, îl îndemn. Intră prudent sub cearșaf, apoi iese pe jumătate, apoi intră din nou și se întinde lîngă mine. Îl mîngîi pe cap și începe să toarcă. Torsul lui e drăguț, dar mă ține treaz, așa că nu-l mai mîngîi, și după o vreme motanul adoarme și el. În cameră se face liniște, doar vocea fetiței vecinilor, care s-a trezit și se pregătește să meargă la grădiniță, se aude în surdină prin perete.
Alexandru Tocilescu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Imperiul pisicilor, Editura Polirom, 2017.
Foto: Ursula și Jiri