Dileme, îndoieli, suspiciuni

Am impresia că lumea are astăzi tot mai puţine dileme. Cu toţii ştim prea bine ce şi cum. Iar acest lucru nu se datorează progresului sau experienţei pe care omenirea a acumulat-o în timp, ci faptului că trăim într-o societate consumistă, mediatică şi ideologizată care are pretenţia că ne spune tot ce avem nevoie (şi trebuie) să ştim. Pentru societate e util, căci aşa ne poate controla, pentru noi e comod, căci a chestiona realitatea, a te îndoi de informaţia care ţi se oferă, a căuta şi a avea dileme politice sau culturale este obositor, chiar angoasant. Ne lăsăm pe mîna televizorului, a politicienilor cu charismă, a ideologilor, a agenţilor de vînzări pentru că sîntem leneşi, indiferenţi şi plictisiţi. Preluăm certitudini de la oricine pretinde că ni le poate oferi. Aşa e la îndemînă şi ne simţim protejaţi. Astăzi, dilemele nu interesează, nu sînt vandabile, nu fac rating, n-au potenţial electoral. A avea dileme presupune efortul de a judeca nuanţe, de a pune întrebări şi a gîndi alternative; ele creditează, dau viaţă, întreţin şi promovează ideile. Dilema nu se pripeşte, ea cîntăreşte prejudecăţile şi judecăţile subiective şi amînă benefic tranşarea unei probleme; este parţial evazivă, chestionează opţiuni şi perspective, nu ia nimic de-a gata, este un exerciţiu pentru menţinerea echilibrului gîndirii, deopotrivă o stare de veghe şi un jogging al minţii, semn de vitalitate mentală. Dilema relativizează fără a minimaliza, este un apanaj al libertăţii de gîndire şi niciodată nu te duce pe un drum închis. Dilema este diferită de suspiciune în sensul că nu cunoaşte resentimentul şi nu face procese de intenţie, doar acordă o şansă alternativei; dilema nu înseamnă nesiguranţă, ci cumpătare, şi are, faţă de ezitare, o bătaie pe termen (ceva mai) lung. Dilemele refuză ideologiile şi viceversa. De aceea, astăzi, a (mai) avea dileme irită, creează confuzie, este văzut ca un moft intelectual. O laşă, inutilă şi, mai ales, suspectă încremenire în precauţie. Căci dilematicul, deşi oscilează permanent între mai multe posibilităţi, este, de fapt, un static: stă şi cumpăneşte. Dilemele nu fac revoluţii, sînt opuse acţiunii şi tezelor, nu-şi asumă un program, nu vor să schimbe pe nimeni. Dilemele îşi sînt suficiente lor înseşi, nu visează utopii, ele nu "luptă" pentru o idee, ci pentru toate ideile. Dilema este cea mai realistă, mai democratică şi mai provocatoare formă a gîndirii. Între oamenii cu certitudini nu există decît un dialog al surzilor. Leneşii şi proştii, oportuniştii, paranoicii şi maniacii, fanaticii, dogmaticii, militanţii şi ideologii, masa, morţii - numai aceştia nu au dileme! Dincolo de certitudinile necesare, de minimele certitudini obligatorii, vă întreb, mai aveţi dileme? Mai sînteţi liberi? Mai sînteţi vii? (M. C.)