„Dilema veche” este o revistă bună
Adevărul este că există mai multe adevăruri. Adesea, nu mirajul minciunii ne înstrăinează de adevăr, ci deruta în fața pluralității sale. „Même si nous voulons que la vérité soit au singulier, l’esprit de vérité est de respecter la complexité des ordres de vérité; c’est l’aveu du pluriel” – scrie undeva Paul Ricœur. Credința noastră, a creștinilor, în adevărul unic nu contravine deloc observației că adevărul în lumea noastră este plural, căci acel adevăr unic este de natură transcendentă și el este spart în milioane de cioburi odată ce se imanentizează. De aceea avem împrejur adevăruri disparate sau chiar fragmente de adevăr, iar aparenta lor incoerență ne derutează, ne rătăcește. Așa se face că ajungem, amuzați, să ne dăm seama că adevăr grăiesc bancurile cu rabini care dau dreptate tuturor: „Și tu ai dreptate… și tu ai dreptate… și tu ai dreptate…”.
Legătura dintre adevăr și dreptate se impune oricui de la sine; este, cum s-ar spune, de bun-simț. Găsește adevărul într-o dispută și vei ști imediat de care parte este dreptatea. Cînd adevărul a încetat să mai fie gîndit ca o prezență integrală, în logica terțului exclus, și a devenit o prezență dozată, fiind prezent în ambele părți ale unei dispute, poate într-una mai mult, poate în cealaltă mai puțin, și dreptatea a devenit ceva ce se împarte ca la farmacie: o doză de-o parte, o altă doză de cealaltă parte. Dar chiar și această operațiune urmează cu strictețe efortului de a afla cum se distribuie adevărul între părți. Dai atîta dreptate unei părți cît adevăr se află în susținerea ei.
Misiunea judecătorului este aceea de a face dreptate combinînd doi factori: legea și adevărul factual. Legea se cere a fi cunoscută, firește, din studiu. Adevărul factual se cere, însă, a fi descoperit. Ceea ce bulversează adesea pe oricine ajunge cu vreo pricină în fața unui judecător este insistența cu care acesta cere probe. Probele, în limbaj juridic, sînt dovezi că un fapt s-a petrecut; mai rar, că un fapt nu s-a petrecut. Aceste dovezi, însă, sînt primite de judecător doar dacă îndeplinesc anumite exigențe. Ideea este ca probele însele să nu dovedească neadevăruri, așa că legea cere fiecărui tip de probă să îndeplinească anumite condiții pentru a putea fi luată în considerare. Pe de o parte, sînt susțineri care nu se pot dovedi decît cu anumite probe (dreptul de proprietate se dovedește numai cu înscrisuri, cu o singură, rară excepție). Pe de altă parte, aceste probe sînt ierarhizate ca putere doveditoare (o probă cu înscrisuri va fi, în general, mai convingătoare decît una cu martori). Apoi, între înscrisuri există putere doveditoare diferită: cel autentic (autentificat) va fi mai puternic decît cel sub semnătură privată care va fi mai puternic decît un înscris nesemnat. În fine, în funcție de natura procesului, probele se administrează și se consideră diferit. În procesul penal sînt reguli aparte față de cele din procesul civil. Astfel, în interiorul dreptului s-a dezvoltat o adevărată știință, ceva ce poate fi o știință generală a probelor, și care se studiază dispersat, în fiecare ramură de drept specifică, tocmai pentru că aceste reguli diferă de la o ramură de drept la alta.
Ce vreau să spun este că efortul judecătorului de a afla adevărul factual într-un proces, pentru ca apoi să aplice legea potrivită, trebuie să se supună unui set atît de stufos de reguli încît mai toată lumea a ajuns la concluzia că ceea ce el va găsi nu va fi adevărul și o specie a lui, numit adevăr judiciar, adică acel adevăr care reiese dintr-o cercetare ce urmează regulile procesului judiciar. De aici și posibilitatea erorilor judiciare. Lipsa unor probe poate duce la imposibilitatea de a condamna pe adevăratul făptuitor, după cum precaritatea probelor poate duce la condamnarea cuiva care nu a săvîrșit fapta. Așadar, adevărul judiciar nu este doar un adevăr dovedit, ci un adevăr dovedit într-un anume fel, și anume în felul conform regulilor procesului judiciar. Întrebarea firească, mai departe, este aceea referitoare la regulile după care trebuie administrate și interpretate probele judiciare. Cine le face? Ei bine, aici răspunsul este puțin depresiv, admit: Parlamentul. Să uităm, totuși, pentru cîteva minute cum arată Parlamentul României. Să rămînem în teorie. Așadar, regulile de validare a probelor într-un proces nu sînt deloc științifice, ele fiind stabilite de oameni strînși în partide politice, într-un organism politic, pe baza experienței și cunoștințelor lor.
Adăugați și faptul că judecătorul nu poate aspira la alt adevăr decît la cel judiciar. Ba mai mult, nici nu are voie să țină cont în împărțirea dreptății de un alt adevăr decît de cel judiciar. Exact regula care îi impune cum să găsească acest adevăr îl și limitează strict.
Complicată și derutantă treabă! Ani de zile, pagina a doua a revistei noastre s-a deschis cu un dialog pescuit de Radu Cosașu dintr-o povestire de Faulkner: „«Adevărul nu se confundă întotdeauna cu dreptatea.» «Unde ai citit asta?» «În toate cărțile bune.»“. Dilema veche este o revistă bună!