Dialog cu Dan C. MIHĂILESCU

Eşti unul dintre puţinii critici care contraatacă atunci cînd unii scriitori strîmbă din nas la adresa verdictelor tale - sau ale altora. Pe de altă parte, tu însuţi l-ai citat recent, în Idei în dialog, pe Alex. Muşina, care spunea (referindu-se la IBL): "Scriitorii nu sînt recunoscători (oricum, nu faţă de critici)". Evident, nu poţi schimba un întreg "ethos" bazat pe ideea "superiorităţii" scriitorului pur-sînge faţă de comentatorul-slugă. Mai merită să continui această "querelle" inegală, cîtă vreme taberele par încremenite pe poziţii ireconciliabile? Nu. Nu mai merită. După 30 de ani de cronicăreală simt că m-am otrăvit îndeajuns din butoaiele de nimicnicie şi cu metehnele scriitorilor noştri. Mai ales ale celor din noile valuri. Totul, absolut totul e pe dos şi e urît. Cînd îi lauzi, îi doare-n cot, n-o să-ţi dea unul un telefon cu cîteva cuvinte de mulţumire. Cînd ai o rezervă, spumegă că nu i-ai citit cu atenţie, că eşti opac, ranchiunos, depăşit, ori că faci jocuri de gaşcă. Dacă apreciezi cu egală aplicaţiune şi cartea rivalului, te consideră farseur sau nebun, fiindcă toată lumea este pentru sau/sau, prea puţini pentru şi-şi. Dacă îi recenzezi la gazetă, se bosumflă că "nu m-ai dat şi la TV". Etc. Ca să nu mai spun de săptămînala hărţuire a criticului solitar de variate tipuri de haite cu colţii mai tociţi sau mai ascuţiţi, încît devii pur şi simplu pretext pentru grifoarele dumnealor. Pe scurt: abia aştept să ies din critica de întîmpinare şi să revin la eseistica liberă. Cred că la anul pe vremea asta, cînd îmi voi încheia şi volumul patru din Literatura română în postceauşism , mă voi închide în Trecut. În epoca lui Pascal şi Chamfort, pe vremea lui Ion Ghica şi-n anii studenţiei generaţiei '27. Prezentul strict îl voi lăsa exclusiv pentru rubrica din Idei în dialog. Ai scris de multe ori, exasperat, despre postura de "pubelă de lux" a criticului-comentator. N-o să te întreb, acum, de ce cred scriitorii despre ei că sînt "patricienii scrisului", iar cronicarii - simpli pălmaşi fără drepturi, deşi... (Mi se pare că lucrurile stau exact pe dos, dar să trecem.) Te-aş întreba însă cît de necesară mai este această meserie ingrată, în condiţiile "democraţiei părerilor" care nivelează gusturile & relativizează orice verdict? Cînd Critica şi-a pierdut orice autoritate (iar cei care încă o mai au, au devenit nişte "brand"-uri - de ex., tu însuţi!), ce greutate mai au verdictele sale? Nu a devenit, oare, totul un fel de simulacru (acru, pentru că implică şi criticii)? Ei, stai puţin şi fii atent la o chestie. Să ştii că, după ce, de 15 ani, se plînge toată lumea de lipsa de autoritate a criticii (ca, de fapt, a oricărei forme de putere în România), de faptul că - mediatic - "nu se mai naşte un Manolescu, un Silvestru, un Iosif Sava, un Cioculescu, o Monica Lovinescu" etc. - cultivîndu-se în plină libertate nostalgia monovalenţei şi a dictaturii, ce observăm acum? Că, de fapt, toată lumea dă în critici cu vorbe de toate culorile, cu patos, virulenţă, argumente şi arme albe de toate calibrele. Cele mai diferite tipuri de personalitate, din cele mai varii structuri artistice, consună brusc şi devastator în unghiul alergiei la critică. Fie că ne atacă diletantismul, impresionismul, foiletonismul, fariseismul, reducţionismul, lipsa de apetit pentru teoria literaturii, partizanatul şi critica de cumetrie, fie că ne acuză de precaritate filosofică şi estetică, de carenţe morale, tactice, strategice, generaţioniste sau patriotice, cert e că există o fobie, o furie, o spaimă, o jale sau oroare, frică sau veneraţie piezişă faţă de autoritatea criticii. Să nu vedem o depreciere a criticii în bombăneala permanentă sau în spumegaţiile pamfletare care pulsează în subsolul mai tuturor gazetelor? Sau, dimpotrivă, o fi o apreciere, dar pe invers! Face să ne gîndim la chestia asta. A apărut (şi, vorba 'ceea, se dezvoltă) o categorie "nouă" de "critic": criticul-PR-ist. Adică cel care dă impresia că rămîne obiectiv, deşi face marketing... Este, pe de-o parte, un semn "bun" (adică: uite, încă mai e nevoie de critici!), iar pe de altă parte, evident, încă un semn al pierderii autorităţii. Ce părere ai despre acest paradox? Este aceasta "menirea" criticului în "mîndra lume nouă" pe care am putea-o numi, cu sau fără ironie, "paradisul consumist"? S-a dezvoltat extraordinar în ultima vreme - ba chiar dă semne de gigantism şi destule manifestări individuale de mania grandorii - jurnalismul cultural. Pînă acum, criticul universitar avea şi rubrică la gazetă, conducea doctorate, făcea prefeţe, traduceri, ediţii, făcea opinia la radio şi televiziune ş.a.m.d. Acum, economia de piaţă impune o cît mai severă diviziune a muncii. Cotidienele au pagini de cultură tot mai substanţiale, iar tinerii gazetari culturali - cu toate păcatele lor, care ar merita o discuţie aparte - fac deja ierarhiile, au propriile jocuri, strategii şi varii interese (y compris dulcele şantaj autoprofitabil), astfel încît va fi tot mai greu de cuantificat comercialul de justa evaluare estetică. Va fi greu de decis ce poate "face" mai mult pentru o carte: o cronică a lui Marius Chivu în România literară sau un articol al Elenei Vlădăreanu în Averea? Cine va avea verdictul mai influent: Ştefan Borbély sau Iulia Popovici? Marian Popescu sau Cristina Modreanu? Cronicile din Observator cultural sau minirecenziile din B-24-Fun? Editurile noastre şi-au dezvoltat şi ele serviciul de presă. Sigur, nu la anvergura şi cu ramificaţiile din Vest, însă e clar că de un an şi ceva încoace, de la junii prozatori ai Poliromului pînă la Llosa, Coelho şi Cristi Puiu, avem campanii de presă pur şi simplu năucitoare, de neimaginat altădată. Urmează deci stratificarea noţiunii de autoritate şi ieşirea la rampă a editorului ca agent literar. Ce va face criticul de specialitate, tot mai deshidratat, mai puţin auzit şi mai im-ponderabil, în faţa greutăţii (tot mai intens creditate) a jurnalismului cultural? Asta e provocarea pentru el şi asta e adevărata provocare pe care o lansează gazetăria cotidiană revistelor literare. Legile pieţei. Va fi concurenţă, va fi inter-stimulare, va fi bine pentru cultură. Hai să ne îmbătăm şi cu paharul acesta de apă rece! Poate mai uităm de necazuri.