Dezvoltare și cultură
Undeva în Transilvania, o parte din banii externi destinaţi asfaltării unui drum de doi kilometri, ce uneşte centrul de comună şi un sat aparţinător, sînt folosiţi de primar şi pentru ridicarea unei biserici în satul respectiv, pe lîngă obiectivul principal. Primarul îmi povestea episodul aproape cu lacrimi în ochi. În India, experţii internaţionali şi vizitatorii din străinătate nu pot înţelege de ce o ţară cu o populaţie atît de săracă se încăpăţînează să nu mănînce carne de vacă. Păstorii, pescarii şi locuitorii localităţilor amplasate în zone cu ecosisteme protejate nu pot înţelege de ce turiştilor şi guvernelor pare că le pasă mai mult de plante şi animale decît de ei. Pe vremuri, companiile coloniale care extrăgeau diamante, uneori cu muncă forţată, neliberă, susţineau că generează dezvoltare atunci cînd construiau căi ferate pentru operaţiunile lor. Remitenţele imigranţilor (români şi nu numai) sfîrşesc în case supradimensionate nelocuite şi în alte forme de consum, mai degrabă decît în investiţii. În plină iarnă, aproximativ 1000 de oameni sînt evacuaţi din zona Buzeşti, pentru a face loc unei mici autostrăzi în mijlocul oraşului, care va lega Parlamentul de Guvern, în numele, desigur, al dezvoltării Capitalei şi al „fluidizării traficului“. În zeci de proiecte de dezvoltare, situaţia economică, familială şi psihologică a oamenilor se îmbunătăţeşte, iar cam în tot atîtea, la o numărătoare sumară, „hîrtiile capătă precedent asupra realităţii“, ca să citez o colegă trecută prin multe astfel de experienţe.
Nici cultura, nici dezvoltarea nu sînt realităţi perfect trasparente, care îşi devoalează natura în afara „mişcărilor“ pragmatice şi strategice, în care sînt folosite de către oameni, guverne şi ONG-uri. În proiectele de dezvoltare, cultura, definită într-un sens larg ca organizare socială, economică, identitară şi a puterii, este mai mult decît o simplă categorie reziduală. Cultura poate contribui la reuşita proiectelor de dezvoltare, după cum poate duce la eşecul acestora. Este greu de anticipat şi mai greu de gîndit cum cultura poate fi integrată în taxonomiile textelor legale, a formularelor prin care se solicită fonduri şi a felului în care instituţiile finanţatoare gîndesc. Atît cultura cît şi identitatea au în comun cu dezvoltarea faptul că pot lucra atît ca principii abstracte, îmbrăcate de aura unei coerenţe desocializate şi implauzibile, cît şi ca practici sociale eliberatoare pentru oameni aflaţi în situaţii dificile. Suprainovaţia este unul dintre pericolele principale care pot afecta proiectele de dezvoltare. Unii dintre cei care au studiat lumea complexă a finanţatorilor şi a beneficiarilor de fonduri afirmă că, acolo unde proiectele sînt prea ambiţioase şi nu se bazează pe practici economice şi legături sociale funcţionale din comunităţile-ţintă, ele vor genera, mai degrabă decît vor rezolva, probleme. Din această cauză, prezenţa în proiectarea şi derularea programelor şi proiectelor de dezvoltare a celor cu pregătire în înţelegerea funcţionării dinamicii, structurilor şi a conflictelor sociale şi culturale este esenţială. Deşi ia timp, o înţelegere sumară a contextului local, a relaţiilor de putere locale, a foloaselor sociale şi de putere ale cîştigării unui proiect de dezvoltare este esenţială. Prezenţa lor a făcut diferenţa în multe contexte. Antropologul român Mihai Cernea, beneficiar, în urma prestaţiei sale la Banca Mondială, al Premiului Solon Kimbal al Asociaţiei Americane de Antropologie în 1988 şi al Premiului Bronislaw Malinowski al Societăţii pentru Antropologie Aplicată, a contribuit la regîndirea programelor Băncii Mondiale. Colegi de-ai mei sociologi au avut o bună contribuţie la elaborarea programelor şi a instrumentelor Fondului Român de Dezvoltare Socială, o instituţie care a generat proiecte de succes în România. Mai departe de casă, exemplele implicării celor cu pregătire în ştiinţele sociale sînt prea numeroase pentru a le enumera.
Prin astfel de intervenţii, tensiunile dintre înţelegerea diferită a dezvoltării, dintre conservarea mediului şi dezvoltare economică, dintre investiţia în tehnologie (care duce la creşterea inegalităţilor) şi echitate socială pot fi măcar înţelese mai bine, dacă nu gestionate mai bine. Dezvoltarea, ca religie civilă, ca practică politică şi ca politică publică, are o istorie lungă. Toate semnele indică faptul că ea se va perpetua, atît ca realitate cît şi ca obiect de critică şi analiză.
Liviu Chelcea este antropolog, cadru didactic la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială, Universitatea Bucureşti (www.sas.unibuc.ro) şi preşedinte al Societăţii de Antropologie Culturală din România (www.antropo.ro).