Dezumanizare

E mult prea devreme pentru a înțelege ce efecte va avea asupra sufletului colectiv tragedia de la Caracal. Mult prea devreme. Consecințele imediate se văd în demiteri și demisii, în anchete și revoltă, în cuvinte multe și sensuri puține.

Vom deveni, poate, mai temători. Sau mai responsabili. Poate mai radicali. Sau ne va cuprinde deznădejdea. Vom ști sub ce semn am trăit timpurile astea doar cînd deja va fi prea tîrziu.

Ce se desprinde totuși din informațiile confirmate pînă acum e poza oribilă a unui stat semi-eșuat, incapabil să își respecte propriile legi, proceduri, reguli și, în general, misiunea. E greu să negi așa ceva. Sentimentul ăsta se adîncește pe măsură ce afli mai multe despre cum funcționează administrația publică. Cu fiecare detaliu din anchetă făcut public, cu fiecare citat de pe o înregistrare și cu fiecare acuzație pe care o instituție o lansează în eter încercînd să se pună la adăpost se adună dovezi. Dovezi de incompentență, de inadecvare și, mai ales, de cinism.

După definiția de dicționar, cuvîntul cetățean este egal cu membru al unei comunități care se bucură de drepturi civile și politice. Pentru români, însă, senzația de singurătate e dominantă. Ce solidaritate? Ce apărare? Fiecare se descurcă cum poate.

Mesajele acelea de test ale sistemului RO-Alert ar putea, foarte bine, să conțină exclusiv propoziția „Ești pe cont propriu“. Ar fi o binevenită confirmare a stării de fapt pe care doar speranța o mai ascunde uneori. Speranța că e vorba de accidente, de greșeli reparabile, de chestiuni temporare. Apoi vine o întîmplare precum cea de la Caracal și speranța se duce înapoi în întunericul din care a răzbătut cu greu.

Poate cel mai grav lucru pe care îl vedem zilele astea este dezumanizarea angajaților din interiorul aparatului administrativ românesc. Incapacitatea lor de a reconcilia trăsături umane normale – pe care sînt sigur că le au în relațiile cu familia și prietenii – cu datoria pe care trebuie să și-o exercite. Polițistul la care ajung apelurile de ajutor e „refractar“. O spune un raport oficial. Șefii lui sînt mincinoși. Șefii șefilor lui caută disperați narațiuni concurente care să îi ajute să scoată și un mic profit politic dacă e prea tîrziu pentru a preveni o tragedie.

Ar fi trebuit, poate, să scriu în acest spațiu despre efectele Caracalului asupra apropiatei campanii electorale pentru prezidențiale. Să identific responsabilități și posibilități. Nu cred că e momentul acum. Userist sau pesedist, oltean sau moldovean, femeie sau bărbat, nu cred că există cetățean român care să nu se înfioare cînd realizează amploarea dezagregării instituționale a statului.

Se vorbea acum mulți ani despre disoluția autorității statului. În stare de disoluție, zilele astea, nu mai e doar autoritatea, ci însăși legitimitatea lui. Situația asta nu e de ieri, de azi. Acum e doar unul dintre momentele acelea în care e mai evident.

Legitimitatea statului e contestată și atunci cînd cetățenii se adună pentru a construi un spital pe care statul nu a fost în stare să îl facă, și cînd un excentric construiește un metru de autostradă pe care din nou statul nu e în stare să îl facă și, mai ales, cu fiecare bilet de avion one‑way cumpărat de un român. Cozile de la secțiile de votare din diaspora sînt doar simptome ale unei lungi și grele despărțiri în interiorul unei relații în care unul dintre parteneri e abuziv, insensibil și uneori criminal. Nu cu intenție, dar culpa e gravă.

O expresie scîrboasă spune că peștele de la cap se împute. De mii de ori am văzut că așa e. Și trebuie făcut ceva. Capul proverbialului pește trebuie tăiat. Însă nu va fi niciodată suficient. Văd că deja se profilează un soi de acar Păun, fără ca nimeni să se întrebe de ce omul ăla era atît de nepotrivit pentru locul în care își desfășura munca. Va plăti probabil pentru rolul lui în această afacere. Dar pedeapsa fără context nu are sens.

De aceea, cînd se vor trage concluziile după această oribilă afacere, e obligatoriu să vorbim despre misiunea publică a micului funcționar.

Despre șefii lui am vorbit și vom mai vorbi. Despre cei de sub ei mult prea puțin. Li s-a spus prea rar că sînt necesari, li s-a explicat prea puțin de ce. Mulți dintre oamenii ăștia nu cred că munca lor contează. Din contra, ce cred ei că trebuie să facă, ce au fost învățați să facă, e să supraviețuiască sub radar pînă la izbăvitoarea pensie.

Temător, nesigur și nepregătit, funcționarul român e mai întîi funcționar și apoi membru al societății. Și asta pentru că niciodată nu i s-a dat cu adevărat atenție. Nimeni nu se uită la competențele lui, la adecvarea lui pe post sau la nevoile lui. Vedem doar efectele acestei stări de fapt.

Cînd acest mic funcționar, fie el polițist sau altceva, își va înțelege misiunea, ei bine, atunci va fi mai puțin cinic, mai puțin dobitoc și mai puțin complice cu șefii lui.

Altfel spus, din punct de vedere politic, probabil singurul program cu adevărat necesar zilele astea este acela de umanizare a statului. După 30 de ani de heirupisme cărora li s-a pierdut de mult sensul real, după nenumărate reforme pe jumătate gîndite, pe sfert aplicate și rapid abandonate, poate că, dincolo de orice discuții despre profesionalizare și meritocrație, trebuie să li se explice angajaților statului de ce sînt angajați ai statului. De ce meseriile lor sînt importante și, uneori, esențiale. De ce fiecare dintre ei, în micul lor colț de stat, poate face viața unui om mai bună. Uneori chiar o poate salva.

(apărut în Dilema veche, nr. 806, 1-7 august 2019)

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.