Detest sfîrșiturile, și totuși...
Am ales drept temă a Dosarului „sfîrșitul“, mai întîi dintr-un motiv simplu: am urît, întotdeauna, sfîrșiturile. Nu suportam, de cînd era mică, să se termine ceva, fie că era vorba de o carte, un film, o piesă de teatru, o întîlnire sau o vacanță. Visam la lucruri veșnice...
Pe la 8 ani, mi-am pus, desigur, și problema morții. În jurul meu, în familia mea, totul era idilic, oamenii păreau că se iubesc între ei, că mă iubesc pe mine și totul era o joacă infinită. Sau? Era într-adevăr infinită? Cît de mult se putea prelungi starea asta de bine, care era treaba cu moartea și cu timpul? Undeva, în străfundul minții mele de copil, mi-am pus problema finitudinii. Și, ca orice copil, am întrebat-o pe mama cum stau lucrururile. Mama mi-a răspuns destul de prompt, pe linia mitologică în care mă crescuse pînă atunci: momentan nu sîntem nemuritori, dar se lucrează la un elixir pentru asta, și pînă mă fac eu mare...
Timpul a trecut, la elixir presupun că se tot lucra, doar că eu am crescut, iar tatăl meu nu a mai prins formula finală și a murit. În mintea mea s-a produs, atunci, un declic în ce privește sfîrșiturile, dar nu știu dacă exact cel care trebuia. În orice caz, am mers mai departe, crezînd în continuare în mitologii, și, mai nou, în viața de apoi. În faptul că moartea nu e chiar un sfîrșit.
De aici pînă la ideea – clișeu în optimismul ei – că „Orice sfîrșit e un nou început“ nu a fost decît un pas. Un pas, însă, nu atît de ușor de făcut. Pentru că, oricît mi-aș fi dorit, și oricît optimism aș fi vrut să-mi inoculez, am văzut că, în viața cotidiană, sfîrșitul își are locul lui. Am încercat diverse „cariere“, de pildă, care s-au terminat mai repede decît au început, pentru că... n-a fost să fie. Am terminat chiar relații, uneori cu cruzime și regrete fără sfîrșit, pentru că aveam în mine, se pare, și latura asta. Am încercat să fac anumite lucruri „mărețe“, care, la o primă vedere, mi s-au părut floare la ureche; dar care, de fapt, nu au ieșit, pentru că timpul alocat lor nu era, deloc, nelimitat. Și am înțeles, astfel, cu greu ce-i drept, că sîntem circumscriși condiției noastre umane limitate, că tot ce facem trebuie să aibă un termen, căci altfel expiră. Că orice lucru început, dacă vrei să existe, e cazul să aibă un sfîrșit.
Nu pot spune că m-am obișnuit pînă la capăt cu această determinare. Am continuat să nu termin relații imposibile, chiar distructive, de teama sfîrșitului. Și să încep tot soiul de chestii pe care nu le-am terminat niciodată, lăsînd un final deschis.
Un Dosar despre sfîrșit, pornind de la toate acestea, mi se pare necesar. Dar și inepuizabil. Evident că din planul personal analizat mai sus se poate ajunge, ușor, într-unul public. Unde, mai mult decît oricînd, cred că se simte nevoia sfîrșitului unui anume tip de mentalități bolnave și înlocuirea lor cu unele noi și sănătoase. Dacă-l privim așa, sfîrșitul devine pozitiv...
Ilustraţie de Ion BARBU