Detaşarea nu există
Înţeleg iritarea unuia din ţară cînd primeşte lecţii despre cum trebuie el să priceapă mersul politicii de la Bucureşti... de la unul plecat. Înţeleg cu atît mai mult dacă-i vorba de unul care votează fără greş altfel decît majoritatea celor plecaţi. El cu Geoană, ei cu Băsescu, el pentru suspendare, ei împotriva ei, el cu Ponta, ei cu Iohannis, el cu PSD, ei cu USR.
Îi înţeleg răbufnirea. De ce nu vă „detaşaţi“ voi odată de România, măi, plecaţilor? Ce mai aşteptaţi? Ori vă întoarceţi, ori vă integraţi, naibii, acolo unde v-aţi dus! De parcă ataşarea de aici şi integrarea în acolo s-ar exclude una pe alta.
Nu se exclud. Asocierea dintre aşa zisa detaşare şi aşa-zisa integrare e doar un loc comun, o platitudine aflată la loc de cinste în dicţionarul diasporei pentru uzul celor care n-au plecat de-acasă decît în vacanţe. Un loc comun cultivat asiduu de cei care simt că nedetaşarea plecaţilor le strică lor apele: Antena 3, Dragnea & Co.
Detaşarea faţă de ce se petrece în România nu e un semn de integrare în ţara de adopţie. Detaşarea-i una, integrarea-i alta. Sînt nenumăraţi românii plecaţi de-acasă în urmă cu zece, douăzeci ori șaptezeci de ani, foarte integraţi, dar deloc detaşaţi.
Exhibarea detaşării, în schimb, este mai întotdeauna suspectă. Într-un asemenea caz, poate fi vorba de orice altceva, numai de detaşare reală nu. De răni ascunse: amintiri din România cu prieteni profitori, cu un ex-soţ bleg şi-o ex-soacră machiavelică, cu un şef terorist la birou etc. De resemnare: am plecat, nu mă mai pot întoarce, de ce să mă mai amăgesc? De o răzbunare pasageră pe ştiri anapoda venite din ţară – PSD-ul a cîştigat alegerile parlamentare – ori din lumea largă: în Olanda, trei români au furat tablouri de mare valoare, apoi mama unuia le a ars în sobă, într-un sat din judeţul Tulcea. Poate fi vorba de o strategie de stimulare a integrării (nu mai mănînc zi de zi la prînz cu grupul de colegi români, că prea devenim grup etnic). În fine, poate fi detaşare simulată, făcută pentru a mima integrarea.
Şi ce înseamnă, în fond, această detaşare? Că nu mai urmăreşti politica de la Bucureşti? Că nu-ţi mai pasă cît e salariul minim în România, cît costă întreţinerea la bloc în lunile de iarnă, cum mai arată Bucureştiul ori Craiova, cum circulă trenul spre Constanţa, cînd se bagă canalizare în satul unde ai casa rămasă de la bunici? Că nu-ţi mai trezesc interesul filmele româneşti, premiate ori nu la Cannes, cărţile care apar în ţară, teatrul jucat acolo, actorii vechi şi noi, noua divă din jazz-ul autohton, fotbalul jucat de-ai noştri, tenisul fetelor etc.? Cu cît încerc să înţeleg mai bine ideea detaşării de România a românului plecat, cu-atît o găsesc mai aberantă. Detaşarea nu există, ataşarea este fără sfîrşit. Ca viaţa, în titlul cover-ului lui Sixto Rodriguez, după o melodie mai puţin cunoscută (de mine) a lui Sinatra: I’m gonna live until I die.
Evident, detaşarea şi integrarea au alte culori pentru cei plecaţi din România de mici. Aş putea aminti ce-am remarcat în cazul fiului meu, care a plecat la 9 ani de la Craiova la Montréal şi acum, la 31 de ani, trăieşte la New York. Ajuns la Montréal, s-a detaşat de România cunoscută de el în cîteva luni de şcoală. Integrarea lui în lumea nord-americană s-a petrecut la fel de rapid. În prezent, manifestă faţă de România un interes domol, dar constant. Este bine? Este rău? False probleme.
Florin Oncescu este scriitor și inginer de aeronave. E emigrat la Montréal în anii ’90, a scris două cărți de proză scurtă despre emigranții români, La umbra unui enciclopedist și Întoarcerea.