Destinul loveşte de unde şi dincotro vrea

15 decembrie 2006   Tema săptămînii

Despre reabilitare, numai de bine, de vreme ce presupune răscumpărarea greşelilor, ba chiar şi a culpelor unora dintre noi. Mutînd însă termenul într-o altă sferă de sensuri, acolo unde de luat în seamă sînt feluritele dizabilităţi, e limpede că reducerea efectelor acestora, în biografiile individuale, ţine de un complex proces de recuperare şi reabilitare a fiinţei umane. E ca şi cum s-ar avea în vedere reabilitarea unui ecosistem profund vătămat. Nimeni nu este obişnuit să-şi închipuie că-n viaţa sa sau a oricărui alt om poate oricînd să survină un handicap... În realitate însă, se umple lumea, pe zi ce trece, pe neaşteptate, de amputări a numeroase integrităţi corporale, aşadar, de cataclisme individuale. Ei bine, ce-i de făcut cu acele victime? Cursul existenţei lor suferă dintr-o dată o contorsionare dramatică, o deviere dureroasă pe un traiect total necunoscut. Lipsiţi brusc de o pereche de membre, de văz, de auz sau ţintuiţi în fotoliul cu rotile, aceşti oameni sînt proiectaţi necruţător într-o altă viaţă, una la a cărei coşmarescă înfăţişare nu îndrăzniseră vreodată să se gîndească. Într-o lume civilizată, deci normală, adică în Europa de la poarta lui 1 ianuarie 2007, aceste victime ale colţilor hazardului sînt preluate îndată de aşa-numitele Centre Sociale de Reabilitare - unităţi aparţinînd asociaţiilor persoanelor cu diverse dizabilităţi. Aici li se oferă o suită de servicii de specialitate, de la simpla asistenţă psihologică, la readaptarea la noua situaţie existenţială şi la mediul din jur, pînă la acomodarea cu contextul social mai larg, şi la recalificarea profesională. Numeroase asemenea experienţe izbutesc - fiinţa umană face dovada unor resurse interioare pe care nu simţise nevoia să şi le mobilizeze mai înainte -, iar acei bărbaţi şi acele femei, readaptîndu-se la noul mod de viaţă, îşi duc povestea personală mai departe, uneori cu un tonus regăsit. Dar pentru a se ajunge aici, e nevoie de programe bine articulate, de servicii de înaltă calitate şi de profesioniştii aferenţi. Mai este însă nevoie de conştiinţa şi voinţa decidenţilor politici, iar în absenţa lor de la datorie, de voinţa şi de energia unor categorii umane cu empatie faţă de fenomen. Din nefericire, România este astăzi singura ţară a Uniunii Europene şi nu numai, în care nu există Centre de Reabilitare pentru cetăţenii săi în viaţa cărora a intervenit o dizabilitate majoră. Victimele unor accidente grave sînt adesea abandonate de partenerul de cuplu, de familie sau prieteni, care nu ştiu cum să abordeze omul în inedita împrejurare, iar supravieţuirea celui afectat se cufundă în izolare, indiferenţă, disperare. În 1901, Casa Regală a României a achiziţionat, în estul Bucureştilor, un teren - după unii, de 26 de hectare, după alţii, de doar 12,5 ha - pentru ca regina Elisabeta să-şi poată împlini visul, construind aici un aşezămînt pentru orbi. Regina a înfiinţat, cinci ani mai tîrziu, exact acum un secol, Societatea Orbilor "Vatra Luminoasă", organizaţie ce a colectat fondurile cu care s-a ridicat în zonă o şcoală primară pentru copii şi un azil pentru adulţii fără vedere. Puţină lume ştie că actualul cartier Vatra Luminoasă îşi trage numele de la acel institut al orbilor, caz unic în capitalele Europei. Numai că terenul Societăţii Orbilor a trecut prin nenumărate peripeţii ale proprietăţii, sub fel de fel de regimuri: pe el s-au construit Stadionul Naţional şi complexul său sportiv, depouri, locuinţe, fabrici. După 1989, mai rămăsese o suprafaţă de 14.400 mp pe care Asociaţia Nevăzătorilor şi-o disputa cu felurite autorităţi locale, în intenţia de a obţine această parcelă spre a construi aici un Centru de Reabilitare pentru persoanele cu cecitate dobîndită. În cele din urmă, la capătul unor anevoioase negocieri, organizaţia a fost de acord să renunţe la revendicarea unei jumătăţi din această suprafaţă, pentru ca administraţia locală să poată ridica o biserică, dar cu condiţia ca jumătatea rămasă să-i revină cu scopul edificării amintitului centru. Într-adevăr, în august 2005, Consiliul sectorului 2 al Capitalei a acordat Asociaţiei Nevăzătorilor o concesiune de 7200 mp, pentru obiectivul său. Numai că odată cu terenul nu au venit şi banii. Autorităţile locale se mişcaseră, dar cele centrale nu dădeau semne de sensibilitate decît la nivelul bunelor intenţii. De obicei însă, guvernele intervin în astfel de cazuri. De exemplu, după dezmembrarea Federaţiei Cehoslovace în 1993, singurul Centru de Reabilitare pentru nevăzători rămăsese în Slovacia. Autorităţile de la Praga s-au sesizat imediat: în lipsă de suficiente fonduri la dispoziţie, au făcut apel la surse externe, obţinînd 85%, din suma preconizată, de la donatori olandezi, au adăugat restul de 15% şi au amenajat operativ în Capitală, în cartierul Dedina, atît de necesara instituţie. Nu s-a produs însă ceva similar şi în ţara noastră. După o aşteptare de cîteva luni, liderii Asociaţiei Naţionale a Nevăzătorilor din România au lansat un apel către aderenţi pentru a colecta fondurile necesare edificării şi dotării Centrului de Reabilitare. Rezultatul? Între 1 aprilie şi 1 decembrie 2006, din contribuţiile nevăzătorilor, ale familiilor lor şi ale angajaţilor organizaţiei, s-a strîns suma echivalentă a 110 mii de euro. Ar mai fi nevoie de vreo 900 de mii pentru înălţarea construcţiei şi pentru dotări tehnice de actualitate. S-a procedat însă exact ca după regulile Comisiei Europene de la Bruxelles: beneficiarul a venit cu partea lui - terenul şi o sumă importantă de bani -, aşteptînd ca şi finanţatorul, unul major, să se sensibilizeze. Să nu se deducă din asta că nevăzătorii din România sînt oameni înstăriţi... Se pare că dispun însă de un alt fel de comori pe care ştiu să le pună - cînd este nevoie - la îndemîna semenilor.

Mai multe