Destinul, între experiență și poveste

Tema Dosarului acestui număr a fost provocată de vechiul nostru colaborator, profesorul Vintilă Mihăilescu. Ne știm de mult, dialogăm de cîte ori se ivește ocazia (și dacă nu se ivește o inventăm…), ceea ce nu înseamnă că sîntem intotdeauna de acord. Aș spune chiar că întruchipăm orientări diferite, opțiuni profesionale și socio-politice diferite, ceea ce însă funcționează ca un foarte eficient stimul pentru o comunicare vie. De la o vreme, o „întîmplare“ (semnificativă, ca toate întîmplările) ne-a adus mai aproape decît credeam. Vintilă Mihăilescu a fost pus la încercare de o experiență dificilă, pe care însă o traversează cu „armamentul“ lui obișnuit: nevoia de a înțelege, verva intelectuală și umorul. În acest context, a picat pe o temă care, pentru mine, e o fantomatică obsesie (respectiv, un mereu amînat proiect de carte) de cîțiva ani: tema destinului. Mi-a trimis un prim rezultat al reflecțiilor lui, i-am trimis și eu două-trei fragmente și ne-am dat seama că, deși așezați pe poziții distincte, tatonăm într-un „întuneric“ comun și în perspectiva unui orizont reciproc negociabil. Într-un anumit sens, ne-am trezit ilustrînd, prin coincidența preocupărilor noastre actuale, însăși tema… destinului. Oferim cititorilor, în cele ce urmează, rezultatul de etapă al convorbirilor noastre, cu riscul de a propune un „dosar“ mai puțin convențional. Nu o culegere de opinii multiple pe același subiect, ci un dialog între două căutări care se „întîmplă“ să fie simultane.

Traseul care ne unește pare a fi legat, deocamdată, de metafora „poveștii“. Destinul ca narațiune, ca scenariu în curs de alcătuire, ca „țesătură“ epică. Și – corelativ – „povestea“ ca posibilă soluție lămuritoare și consolatoare… Evident, nu avem „concluzii“ definitive. Nu ne trece prin cap că interogativitatea noastră va rezolva problema. Destinul e o configurație antinomică, greu de stăpînit: e, prin definiție, propriu, marcă a fiecărei persoane și totuși de o „autoritate“ transpersonală. E totodată aproape și departe, familiar și străin, evident și misterios, riguros determinant, dar de o ludică imprevizibilitate. Și chiar dacă nu avem instrumentarul necesar ca să înțelegem cum arată „ordinea“ vieții noastre, ce (sau cine?) îi determină parcursul, nu avem decît de cîștigat dacă zăbovim, cu o tenace curiozitate, asupra întrebării. Cît sîntem de „manipulați“, de „înregimentați“ destinal și cît sîntem de liberi? Cît sîntem de „programați“ și cît sîntem de responsabili? N-avem răspunsuri. Dar ne place să stăm de vorbă și, dacă n-aveți nimic împotrivă, să vă includem în căutarea noastră. ­

Ilustrație de Ion BARBU