Deșteaptă și urîtă
„Beautiful? Oh, screw beautiful. I’m brilliant. If you want to appease me, compliment my brain!“ Replica a fost rostită de Cristina Yang, medic chirurg, personaj în serialul Grey’s Anatomy, şi m-a făcut să-mi pară rău că n-am formulat-o eu, pentru că de gîndit, sigur o gîndisem deja. Am trăit vreo 20 de ani cu impresia că frumuseţea nu doar că nu e importantă, dar este şi superfluă. Cred că de mică mi s-a inoculat cumva, discret, ideea că o femeie foarte frumoasă este în mod sigur nu atît de inteligentă, de unde am înţeles că, pentru a fi foarte deşteaptă, o femeie trebuie să fie, obligatoriu, urîtă. Un clişeu social care mi s-a confirmat de atîtea ori. La olimpiade, spre exemplu, cunoşteam doar fete prea grase, prea slabe, prea negricioase, prea albe, cu nasuri prea mici sau prea lungi, cu ochi prea înguşti sau, dimpotrivă, enormi, oricum curiozităţi neplăcute privirii. În schimb, aveam prietene care nu luau cele mai mari note din clasă, dar care puteau face orice băiat de liceu să întoarcă privirea după ele. Eu eram undeva la mijloc. Nu mă hotărîsem încă dacă vreau să fiu frumoasă sau deşteaptă. Dacă vreau să intru prima la facultate sau dacă vreau să am cele mai frumoase picioare din cartier.
Primii pantofi cu toc
Eram în clasa întîi cînd mătuşa mea s-a măritat şi, printre altele, pentru nuntă şi-a cumpărat o pereche de pantofi albi cu toc. Îmi amintesc încălţările acelea, cu o precizie uluitoare, deşi nu le-am mai văzut de aproape 20 de ani. Cred că încă pot să simt chiar şi consistenţa pielii lor, textura, felul în care suna tocul de metal pe asfalt. Pantofii mi-au fost promişi mie, dacă sînt cuminte, şi la vreo două săptămîni după nuntă i-am şi primit. Îmi veneau puţin mari, dar nu foarte, pentru că mătuşa mea era micuţă, pe cînd picioarele mele anunţau de pe atunci că mă voi transforma într-o femeie înaltă, cu oase late şi cel puţin 39 la picior. Am purtat pantofii prima dată pe stradă, la joacă. Am sărit chiar şi elasticul cu ei, fără probleme, şi cred că au mai durat ani şi ani pînă cînd o altă fată de pe strada mea să poarte cu aşa eleganţă o pereche de pantofi cu toc. Îi luam în picioare cînd mă duceam la colţ să cumpăr sifon, cînd mă plimbam prin curte sau cînd jucam cărţi la poartă, cînd mă cocoţam pe gard dacă nu mă lăsa maică-mea afară şi, într-o noapte, i-am purtat şi în somn, pe ascuns, sub cearşaf, fără ca ai mei să ştie că stau în pat încălţată. În vara aceea de acum 20 de ani, îmi amintesc prea bine, în fiecare noapte a ei visam că a doua zi lîngă pat mă vor aştepta alte şi alte perechi de pantofi cu toc. Mătuşa mea mi-a explicat că aceste încălţări sînt cea mai bună armă a unei femei, că îţi alungesc picioarele, că îţi transformă silueta, cel mai puţin important lucru fiind faptul că te fac să pari mai înaltă. Trebuia să suferim toate, oricît de incomod ar fi fost, ca să devenim mai frumoase.
O viaţă de tenişi
Prin clasa a cincea sau a şasea, taică-miu mi-a cumpărat primii pantofi cu toc, numai ai mei. Acum ar părea nişte hidoşenii, dar pe atunci au fost minunaţi, aveau un toc gros şi platforme, ceva pe care mergeam destul de uşor, avînd în vedere halul în care arătau. Apoi s-a întîmplat ceva cu mine, nu ştiu exact ce, dar am ajuns la concluzia că vreau să fiu deşteaptă. M-am pus mai serios pe citit şi mi-am dat seama că distanţele devin mai mici dacă sînt îmbrăcată şi încălţată mai puţin pretenţios. Eram oricum mai înaltă decît toţi băieţii din clasă, aşa că, încet, încet, m-am reorientat către tenişi. Cumva, nu ştiu cum, toţi pantofii cu toc pe care îi visasem vreodată s-au transformat într-o încălţăminte uşoară, băieţoasă, cu şireturi, fustele scurte, pe care mi le imaginasem, s-au făcut pantaloni, iar ultimul bastion, părul lung, a picat şi el cînd m-am ras prima dată în cap în clasa a zecea. Cred că tot liceul am privit cu superioritate fetele care se chinuiau să îşi vopsească părul, să îşi facă unghiile şi se măsurau ca să vadă cît de aproape sînt de mărimile 90-60-90. În mod sigur mi-am imaginat că eu ştiu lucruri de care ele nu au habar.
În vara de după ce intrasem la facultate am mers la mare, unde m-am îndrăgostit rapid de un tip cu părul lung şi creţ. Îmi amintesc că mergeam cu autobuzul, într-o căldură infernală, ne duceam de la Mamaia la Năvodari, cînd s-a uitat fix la mine şi mi-a zis: „Tu cum de nu te machiezi niciodată?“. N-am prea ştiut ce să-i răspund. Eu şi băiatul de la mare nici măcar nu ne-am sărutat vreodată. A fost nevoie de 20 de ani ca să pricep că nu trebuie să mă sluţesc ca să-mi vină idei bune şi să-mi dau seama că cele mai inteligente femei, pe care le ştiu, sînt, întîmplător, extrem de frumoase. Acum, fără să mă gîndesc prea mult dacă sînt cea mai drăguţă sau cea mai deşteaptă persoană dintr-o încăpere, ştiu din prima că, în mod sigur, am cel mai grozav, cel mai lung păr, şi asta deocamdată îmi ajunge.
Lavinia Bălulescu este jurnalistă şi scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: volumul de poezie Lavinucea, Editura Cartea Românească, 2007.