Despre vinovăția la români. O scurtă analiză psihologică
I. Introducere
Psihologia de simț comun a elaborat „teorii” despre emoțiile umane, printre care și vinovăția (guilt). Într-adevăr, oamenii nu au așteptat să apară o știință a psihologiei pentru a încerca să-și înțeleagă propriile emoții, ci s-au comportat ca „protopsihologi”.
Dacă la nivel de individ și de grup psihologia științifică nu a avut o contrapondere semnificativă în psihologia de simț comun, la nivel interpersonal psihologia științifică s-a confruntat cu acest „corpus de cunoaștere” de simț comun. Spun „s-a confruntat” deoarece, adesea, psihologia științifică a avut de luptat ca să schimbe pseudocunoașterea generată de psihologia de simț comun, generată adesea prin observații nesistematice, experimente necontrolate (experiențe), generalizări excesive și intuiții neverificate etc. Fără a intra în detalii, dau un simplu exemplu în acest context. Astfel, în psihologia de simț comun ni se pare absolut normal că evenimentele de viață ne generează emoțiile: de exemplu, „Sînt trist pentru că am căzut la examen“; „Îmi este teamă pentru că am un examen dificil”; „Mă simt vinovat, deoarece l-am înșelat” etc. Psihologia științifică schimbă paradigmele validînd științific – dincolo de intuițiile anterioare ale unor gînditori – că nu evenimentul ne influențează, ci modul în care îl interpretăm. Altfel spus, nu ne simțim vinovați pentru că „l-am înșelat”, ci pentru că interpretăm/gîndim într-un anumit fel asupra faptului că „l-am înșelat”. Schimbarea nu este doar una de limbaj, ci una conceptuală, cu implicații majore în schimbările afectiv-cognitiv-comportamentale. Într-adevăr, dacă înțelegem că schimbînd înțelegerea cognitivă a situațiilor de viață putem schimba emoțiile și comportamentele pe care le avem, reușim să devenim indivizi mai autonomi, cu o autoreglare afectiv-cognitiv-comportamentală mai bună.
II. Vinovăția. Fundamente
Și în cazul vinovăției psihologia științifică a trebui să o ia temeinic, atît conceptual, cît și empiric (științific).
Astfel, în principiu, definim vinovăția ca o emoție negativă care apare în situațiile în care ne violăm un cod etic/moral internalizat (poate și personalizat). Dacă codul etic este formulat irațional, în termeni absolutiști/rigizi (de exemplu, „Trebuie cu necesitate să…”; „Nu pot concepe altfel”), violarea lui va fi adesea acompaniată de o evaluare globală negativă (de exemplu, „Eu sînt defect/slab”), ceea ce va duce la emoții negative intense și la comportamente defensive/evitative; este ceea ce numim vinovăție disfuncțională. Dacă însă codul etic este formulat rațional, flexibil (de exemplu, „Dacă vreau să fiu un bun creștin, atunci trebuie cu necesitate să…“), violarea lui va fi însoțită de o evaluare contextuală a comportamentului problematic, ceea ce va duce la emoții negative moderate și la comportamente corective/reparative; este ceea ce numim vinovăție funcțională (regret/părere de rău).
Deși, uneori, la nivelul simțului comun nu se fac diferențe importante între emoții, noi trebuie să facem aici cel puțin o diferență clară între vinovăție și rușine, rușinea fiind asociată nu atît cu tema violării unui cod etic personal, ci mai ales cu o slăbiciune personală devenită publică. Uneori, atunci cînd codul include depășirea/ascunderea unei posibile slăbiciuni, rușinea și vinovăția disfuncțională se întrepătrund.
În general, vinovăția nu este văzută ca una dintre emoțiile primare/de bază – cum sînt frica/tristețea/furia/dezgustul/surpriza/fericirea etc. –, ci ca o emoție mai complexă și variabilă psihocultural.
III. O analiză a componentei psihoculturale a vinovăției
Studiile de specialitate dedicate impactului psihocultural asupra vinovăției au generat, aparent, rezultate mixte. Simplu spus, prin impact psihocultural înțeleg atribute psihologice agregate la nivel de țară, care intră în ansamblul de valori, norme și axiome sociale.
La o analiză atentă se observă însă că rezultatele mixte sînt cauzate mai ales de diferențe de operaționalizare a constructelor și de metodologia folosită, nu atît de inconsistențele conceptuale. Astfel, tendința psihoculturală generală este de a asocia „concentrarea puterii” cu vinovăția disfuncțională, iar „descentralizarea puterii” cu vinovăția funcțională. Într-o formulare simplificată, prin concentrarea puterii înțelegem societățile în care puțini membri îi conduc pe cei mulți, apărînd astfel o distanțare mare față de putere – în termeni de influență/participare; la celălalt pol, descentralizarea puterii este definită prin distanța mică față de putere, aceasta fiind distribuită în mai multe zone care se controlează reciproc, pentru a nu apărea abuzul de putere. Există o asociere pozitivă puternică între colectivismul definit de psihologul olandez G.H. Hofstede (ca exemplu, generalizînd și simplificînd, într-o structură colectivistă grupul este mai important decît individul) și concentrarea puterii. Alte formule de colectivism pot fi gîndite și mai „orizontal”, cu o putere descentralizată (deși astfel de societății sînt mai rare astăzi).
România are unul din cele mai mari scoruri de concentrarea a puterii dintre țările Uniunii Europene, ceea ce creează contextul pentru exprimarea vinovăției mai ales în forma ei disfuncțională. Ceea ce poate să însemne două lucruri:
1) Tendința celor care greșesc de a deveni defensivi, fără a-și asuma astfel responsabilitatea propriului comportament și apoi comportamentele reparatorii. Astfel, se ascund greșelile și/sau se proiectează psihologic asupra altora.
2) Tendința celor care observă greșelile altora de a pedepsi global omul, nu comportamentul său, lucru amplificat de alte atribute psihoculturale la nivel de țară, precum neîncrederea interpersonală ridicată, cinism și de scorul scăzut de indulgență.
Tendințele descrise la punctele 1 și 2 intră într-un joc psihologic interesant. Astfel, știind că societatea este una critică, care vînează și pedepsește omul care greșește, nu greșeala, oamenii evită adesea să-și asume greșelile și comportamentele reparatorii. Această atitudine defensivă este percepută de ceilalți ca aroganță sau frică, ceea ce încurajează tendințele punitive. Se intră astfel într-un cerc vicios, în care cauza și efectul își schimbă rolul, potențîndu-se reciproc. Ajungem să fim o societate în care (a) oamenii nu au curajul să-și asume greșeala – ceea ce se traduce fie prin nimeni nu greșește, fie prin toți greșim în egală măsură – și în care (b) un comportament greșit te condamnă ca om, adesea, pe viață, fără șansa de reabilitare (o astfel de intransigență nu l-ar lăsa nici pe Sf. Pavel să fie creștin – care, probabil, ar fi ridicat și piatra!).
IV. Concluzii și discuții
Vinovăția este o emoție complexă, cu influențe psihoculturale. Eu cred că unele caracteristici psihoculturale ale țării favorizează cu precădere o formă de vinovăție disfuncțională, care nu este compatibilă cu responsabilitatea și cu comportamentele reparatorii. Adaug însă că vinovăția la români se exprimă mai ales într-o formă disfuncțională nu pentru că avem un scor crescut de iraționalitate, ci pentru că avem un scor mai scăzut de raționalitate, care nu angrenează și o vinovăție funcțională. Într-adevăr, așa cum spuneam în David* (2015, p. 218): „…iraţionalitatea mai mică nu duce în cazul românilor la o raţionalitate mai mare. Glosînd metaforic, aceste concluzii sînt perfect congruente cu mitul mioritic românesc, unde acceptarea necondiţionată a destinului nu este o acceptare necondiţionată raţională (de exemplu, «Fac tot ceea ce depinde de mine ca să scap, dar accept că s-ar putea să nu reuşesc şi ar fi bine să mă pregătesc pentru asta»), ci una ce pare să exprime mai degrabă lipsa de dorinţă/resemnarea (de exemplu, «Accept necondiţionat ceea ce se întîmplă»)”.
--------
* David, D., Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală. Editura Polirom, Iași (2015).
Daniel David este profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA și președintele Asociației Psihologilor din România. A publicat, printre altele, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015.