Despre vinovăția ascunsă a statului inflaționist

În teoria economică, lupta pentru împărțirea rezultatelor muncii este o problemă rezolvată. Ne-am obișnuit să spunem că fiecare primește după meritele sale. În realitate, însă, lucrurile sînt infinit mai complicate. Bătălia pentru repartiție este una reală, care devine cu adevărat complicată atunci cînd statul își abandonează rolul de arbitru și intră în joc. Inflația este o sursă de venituri și pentru stat și este semnul că statul uzează de puterea sa pentru a-și finanța cheltuielile în mod neligitim și imoral.

Pentru că statul este primul gestionar al banilor și primul paznic al sănătății lor, inflația ne semnalează că este vorba despre vinovăție și despre neasumarea sa. Pentru că niciodată un oficial nu va recunoaște că birocrația pe care o reprezintă este vinovată de acest furt calificat pe care îl prilejuiește inflația. Banii sînt emiși de către autoritatea statală, chiar dacă acest lucru se produce azi printr-un organism independent care este banca centrală. Din acest punct de vedere, ei sînt valoare la dispoziția deținătorilor lor, valoare care poate fi mobilizată oricînd, pusă în piață, prin achiziția de mărfuri și servicii. Practic, deținătorii de monedă au la dispoziție o creanță pe care o folosesc atunci cînd consideră necesar. Inflația, însă, permite statului să intervină și să perturbe în favoarea sa acest proces de realizare a funcțiilor banilor. Statul, prin inflație, fură o parte din această valoare, lipsind-o de recunoaștere. În acest fel, inflația, alături de impozitare și îndatorare, devine o modalitate prin care statul își poate asigura resursele.

Prin inflație, în mod inevitabil, se pierde valoare de către cei care dețin monedă, indiferent de forma deținerilor. În perioadele de inflație apare, din acest motiv al pierderilor de valoare, fenomenul de „fugă de monedă”. În contemporaneitate, statele stabile și dezvoltate economic nu mai practică impozitarea prin inflație, tocmai prin declararea acesteia ca inamicul public numărul unu și combaterea sa cu insistență. Din acest motiv, asistăm la o recunoaștere și un nou respect față de moneda lor națională. În schimb, statele instabile, slabe, practică în continuare inflația ca o modalitate de impozitare și prelevare de venituri.

Impozitarea prin inflație este cea mai ieftină și mai la îndemînă metodă prin care statul îi deposedează de avere pe cetățenii săi. Se întîmplă asta fără să-i avertizeze, în mod tăcut, insidios. Toată lumea pierde valoarea în vremurile de inflație și numai unii se pot apăra, pot recupera aceste pierderi de valoare. Totul depinde de poziția fiecăruia în mecanismul social. De exemplu, în ultima vreme, în România, pensiile și salariile au crescut cu cîteva procente, iar indemnizațiile parlamentarilor au crescut de cîteva ori. Taxarea prin inflație oferă iluzii celui taxat. Din această cauză este extrem de periculoasă și chiar populistă. Iluzia deținătorilor de bani este aceea că au bani mai mulți, dar de fapt puterea de cumpărare a acestor bani scade vertiginos. Prin inflație sîntem înșelați și pentru că această taxare, deși poate ajunge la dimensiuni uriașe, nu este recunoascută oficial, nu este aprobată de către guvern sau Parlament. Pur și simplu, sîntem impozitați fără a ni se spune că se întîmplă acest lucru. Inflația produce, din acest punct de vedere, un fel de seducție înșelătoare. Ne face cu ochiul, pur și simplu, în timp ce ne minte. De foarte multe ori, din pricina iluziei prosperității, oamenii ajung să iubească această situație de instabilitate.

O altă problemă este aceea că inflația alterează calitatea colectării celorlalte taxe. Și din acest motiv, impozitarea prin inflație este o măsură toxică și chiar imorală. Inflația nu numai că face ca valoarea reală a celorlalte impozite să scadă, dar oferă și iluzia creșterii veniturilor la bugetul de stat. Ca și în cazul persoanelor fizice sau juridice, statul operează cu iluzii, cu sume volatile, lipsite de valoare și relevanță economică.

J.M. Keynes a vorbit, la rîndul său, despre inflație și despre modul în care acest fenomen acționează ca un impozit tăcut și periculos. Pentru că prin inflație se impozitează fără ca impozitarea să fie oficială, declarată. Keynes arată: „Printr-un continuu proces de inflație, guvernele pot confisca, în taină și neobservat, o importantă parte a averii cetățenilor lor. Prin această metodă, acestea nu doar confiscă, ci confiscă în mod arbitrar; și în vreme ce acest proces îi sărăcește pe foarte mulți, pe unii îi îmbogățește. (…) Cei cărora acest sistem le aduce bani picați din cer… devin „profitori” ce ajung ținta urii burgheziei, pe care inflația a sărăcit-o la fel ca pe proletariat. Pe măsură ce inflația continuă… toate relațiile permanente dintre debitori și creditori, care formează fundamentul capitalismului, ajung să fie atît de tulburate, încît nu mai au nici un sens” (apud Niall Ferguson, Ascensiunea banilor. O istorie financiară a lumii, Editura Polirom, Iași, p. 70).

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

Foto: wikimedia commons