Despre vină și iertare

- dialog Adam MICHNIK - Andrei PLEȘU -

Andrei Pleşu: Aş vrea să revin însă acum la problema iertării. Ai putut să-i scrii din închisoare ministrului de Interne care te arestase, generalul Kiszczak, care îţi propusese să te trimită pe Coasta de Azur ca să te potoleşti. Şi i-ai răspuns foarte politicos că e un porc dacă îţi propune aşa ceva. Apoi, lucrurile s-au schimbat şi generalul Kiszczak a ajuns pe banca acuzaţilor. Cine l-a apărat pe general? Adam Michnik. Ai fost acuzat că ai stat de vorbă – şi încă cum! – cu generalul Jaruzelski. E adevărat că Jaruzelski – mi-am dat seama după ce am citit discuţia ta cu el – era un interlocutor interesant. Am rămas uimit să văd că cita din Tocqueville. (Nu-mi pot imagina o discuţie cu Ceauşescu în care el să citeze din Max Weber...) Asta nu îl scuză. Dar capacitatea ta – cum ţi-a spus odată tatăl tău – de a te pune în pantofii duşmanului, de a nu te socoti niciodată tu cel drept, şi întemeiat, şi legitim este o vocaţie personală? Este un dar al tău? Este o dimensiune creştină a personalităţii tale (fiindcă iertarea este o doctrină axială a creştinătăţii)? Cum e posibilă? Să ştii că şi eu am – deşi lumea nu crede – o natură cumsecade. Dar am păţit lucruri care m-au încurcat. Îţi dau un exemplu şi mă opresc. În 1990 eram ministrul Culturii. A venit la mine o doamnă în vîrstă, respectabilă, distinsă şi mi-a adus un memoriu din partea soţului ei. Mi-a spus că soţul ei e în închisoare, că suferă, e bolnav şi bătrîn, iar copiii ei sînt persecutaţi. Era vorba de Paul Niculescu-Mizil, care apucase să fie, scurt timp, ministru în primul guvern de după căderea lui Ceauşescu, iar apoi fusese arestat. El conta printre nomenclaturiştii mai curaţi la minte decît alţii. După ce a plecat doamna, a venit la mine un celebru regizor de film şi eu i-am spus că am un gust amar după această vizită: simt că facem asemenea „lor“, reacţionăm simetric, ne luăm revanşa; iar mie nu-mi place să văd suferinţă. El mi-a răspuns: „Termină cu sentimentalismele astea! Cînd ei ne-au arestat părinţii şi bunicii, au avut vreun scrupul?“. Nu m-a convins. Însă am citit memoriul care, în esenţă, spunea aşa: sînt nevinovat, sînt arestat pe motive politice; dar nu numai eu sînt nevinovat, tot Comitetul Central e nevinovat; dar nu numai Comitetul Central e nevinovat, ci comunismul e nevinovat. Cu acest document în mînă, m-am încurcat. Mi-am spus că, pentru a putea ierta, cineva trebuie să-şi ceară iertare, să spună că a greşit, să-şi asume o eroare. Aşa, ce să iert? Trebuia ca el să mă ierte pe mine că era în locul în care era şi că i se făcea o nedreptate. În faţa unei asemenea atitudini, problema iertării intră în colaps. Ajută-mă. 

Adam Michnik: Problema iertării se pune în diferite moduri. Poţi să ierţi o maşină care funcţionează prost? Omul ar trebui să fie iertat nu pentru ceea ce gîndeşte despre Comitetul Central sau despre comunism, ci pentru ceea ce a făcut. Dacă a săvîrşit o infracţiune, nu mai contează ce gîndeşte despre Comitetul Central şi despre comunism. Iertarea este întotdeauna un act individual. Zbigniew Herbert a scris, într-o poezie a sa: „Nu-ţi stă în putere să-i ierţi pe cei care au trădat în zori“. Sînt de acord cu el. Poţi să ierţi propriile lucruri, nu pe unele străine. Aceasta ar fi o condiţie fundamentală. Atunci cînd regizorul Krzysztof Zanussi, care îmi este un bun prieten, m-a criticat în presă întrebînd „De ce Adam Michnik iartă în numele meu?“, i-am spus: „Krzysztof, eu iert numai anii mei de închisoare, eu nu-i iert nimănui anii tăi de închisoare, asta o poţi face numai tu; iar faptul că n-ai stat în închisoare nici un minut este problema ta“. Problema e că nimeni nu este atît de principial precum „anticomuniştii de la ora 11“. Dacă este vorba despre exemplul concret pe care l-a dat Andrei, una e să-l ierţi pe dictatorul care ţine oamenii în închisoare şi alta să-l ierţi pe dictatorul care încearcă să scoată Polonia din dictatură fără violenţă. Dacă n-ar fi fost Jaruzelski şi Kiszczak, n-am fi avut „masa rotundă“, am fi avut un Bucureşti – aşa cum l-aţi avut voi – cu Securitate, cu trăgători de elită, cu tot ce a fost. Atunci cînd am mers să particip la masa rotundă, îmi tremurau picioarele de frică. Se întîmpla într-un palat şi trebuia să urcăm la sala de la etaj. Sus, în capul scărilor, aştepta generalul Kiszczak şi dădea mîna cu toată lumea: cu Walesa, cu Geremek, cu Mazowiecki, cu Jacek Kuro´n... Mi s-a făcut frică şi m-am ascuns în toaleta de jos. Mi-a fost teamă că, dacă soţia mea o să vadă la televiziune cum dau mîna cu Kiszczak, o să mă dea afară din casă. După trei minute, am ieşit din toaletă şi m-am uitat: Kiszczak stătea tot acolo şi mă aştepta. Aşa că am hotărît să fiu erou, am urcat scările. El mi-a spus: „Bună ziua, domnule!“. I-am răspuns: „Bună ziua, domnule general!“. Pînă atunci, ne cunoscuserăm numai din corespondenţă – era vorba despre acea scrisoare la care s-a referit Andrei Pleşu. Însă adevărul este că generalul Kiszczak a fost foarte implicat în succesul mesei rotunde. În Spania, după cîţiva ani de transformare, serviciile secrete spaniole au organizat o lovitură de stat, condusă de colonelul Tejero. Pînă astăzi, în Parlamentul spaniol, în tavan se văd găurile de la gloanţele trase atunci, în 1981. În Parlamentul polonez nu există nici o gaură de glonţ în tavan. Generalii Kiszczak şi Jaruzelski au avut grijă ca în Polonia să nu existe nici o revoltă a Securităţii împotriva transformărilor. În Polonia a fost altfel decît în România. În România, Partidul Comunist a obţinut destul de repede o suveranitate faţă de URSS, încă din vremea lui Gheorghiu-Dej. În Polonia, acest lucru a fost imposibil, căci Polonia reprezenta drumul Uniunii Sovietice către Europa. La noi au staţionat permanent trupe sovietice. La un moment dat, comuniştii polonezi s-au gîndit care e marja lor de libertate, ce pot să facă şi ce nu pot să facă – pentru că nu le permite Moscova. Pe scurt, ei nu erau suverani. Pentru mine, 1989 a fost momentul adevărului pentru comunism. M-am întrebat ce vor face comuniştii? Vor pleca la Moscova sau se vor comporta ca nişte patrioţi polonezi? Şi s-au comportat ca nişte patrioţi polonezi. Prin urmare, atunci a fost evident pentru mine că trebuie să terminăm cu această logică a revanşei. Sigur, cineva care a săvîrşit o infracţiune trebuie să suporte consecinţele. Dar trebuie să fie o decizie juridică, nu una politică. Politicienii niciodată nu trebuie să facă dreptate. Atunci cînd politica intră în tribunal, justiţia iese pe uşa din spate. Niciodată n-a fost altfel. Aş mai face o observaţie. Sigur, Polonia este o ţară creştină. Cu toţii sîntem cumva formaţi de cultura şi morala creştină. Întotdeauna am considerat că ideea iertării nu trebuie să îi fie străină unui episcop catolic. E o glumă. Dacă, într-o ţară ca Polonia, am auzit brusc mulţimea care mergea şi striga „Crucifică-l! Crucifică-l!“, m-am gîndit că nu e un creştinism fundamentalist, pentru că în Evangheliile pe care le-am citit se spune că n-o să ierţi de şapte ori, ci de şaptezeci şi şapte de ori. Dar probabil că eu aveam un exemplar de Evanghelie falsificat de masoni şi de troţkişti... Această ar fi prima perspectivă. A doua perspectivă este cea a unui bandit varşovian. Există o onoare a banditului: dacă cineva e căzut la pămînt, nu-l loveşti. Noi, bandiţii – golanii din Varşovia – nu-i lovim pe cei căzuţi – le-am lăsat partea asta comuniştilor. În acest sens, dacă vorbesc despre iertare, fac trimitere la egoism, nu la altruism. Pentru că, dacă eu nu iert şi caut răzbunarea, îmi fac mie însumi o nedreptate, devin un om mai rău şi mai prost. Dar dacă iert – este unul dintre acele rare momente în care mă pot gîndi la mine cu simpatie.