Despre sminteală o abordare interdisciplinară
În buna tradiție metafizică a sentimentului paraguayan al ființei vom selecta ceea ce geniul local a reușit să conceptualizeze atît de elocvent din manifestările universale ale smintelii, și anume: țăcăneala.
Nu putem face o taxonomie exhaustivă originală a țăcănelii deși ne-am dorit-o, dar am renunțat pe fondul reducerii finanțării alocate cercetării fundamentale, iar fără finanțare scientia non sequitur, că ne acuză referenții anonimi de încălcarea standardelor fiscalității academice, așa că vom recurge la un subterfugiu și vom aplica cinstit o taxonomie furată de la alții din străinătate, dar deja validată prin publicarea în limbi străine, ceea ce garantează în sine înalta ținută academică și relevanța pentru orice domeniu în general și pentru domeniul nostru în particular.
Vom face așadar o distincție modernă între țăcăneala punctuală sau per accidens și cea structurală sau per necessitatem ca punct de plecare. Un cunoscut autor de literatură sapiențială din Semiluna fertilă ne atrăgea atenția însă că țăcăneala punctuală este izomorfă cu numerus stultorum, ceea ce duce în derizoriu orice încercare de analiză din motive cardinale, cardinalul acestei mulțimi este imposibil de pronunțat fiind în ebraică, așa că vom renunța înainte de a începe, concentrîndu-ne pe țăcăneala structurală care este și mai la modă, dar simultan și mai obscură, ca orice țăcăneală care, nefiind definită pe o mulțime discretă, bagă în aporie toți consumatorii de cultură înaltă de pe platformele de socializare.
Așadar țăcăneala structurală afectează prin definiție mai ales, dar nu numai structurile care dau sens existenței, pun ordine în univers și ne ajută la bătrînețe să obținem un loc în vehiculele de transport în comun recte teologia, geometria și bunul-simț.
În materie de teologie, lucrurile sînt clare, după cum ne spune și psalmistul în traducerea liberă a ChatGPT: „Spus-a cel țăcănit în inima sa că nu există Dumnezeu”. Țăcăneala teologică este paradigma ultimă a țăcănelii universale și nu avem multe de comentat aici decît să dăm dreptate profeției amare a Cuviosului Antonie cel Mare cum că „va veni vremea ca oamenii să se țăcănească și cînd vor vedea pe cineva că nu s-a țăcănit se vor scula asupra lui, zicînd că el este țăcănit, pentru că nu este asemenea lor”.
Țăcăneala în geometrie are însă aspecte mai puțin cunoscute publicului larg și începe din fragedă pruncie cu sistemul euclidian care distruge orice încercare concretă de a înțelege natura continuă a lumii, introducînd noțiunea subversivă, insurecțională și anarhistă de punct, precum și individualismul metodologic avant la lettre, deși nimeni nu a văzut niciodată vreun punct sau ceva ce nu se poate divide cu un accelerator de particule mai mare sau cu patru cămile legate de membre (a-tom sau in-divid), ci doar reprezentări convenționale, adică minciuni. Și pentru că nu era suficient de ininteligibilă această construcție axiomatică artificială, cînd reușiserăm să ne obișnuim cu ea, interese obscure care urmăreau destabilizarea au inventat geometriile non-euclidiene care complică și mai mult lucrurile și bagă în azil, Parlament și paradigme holiste atîția oameni serioși cu diplome serioase obținute prin muncă originală în universități non-relativiste etic.
Dar asta nu este tot: dată fiind natura fundamentală a geometriei, pentru a trăi o viață virtuală și fără excese, dușmanii ordinii și clarității morale au introdus teoria coardelor (sau string-urilor pour les connoisseurs) care tratează cu dispreț numărul limitat, dar sigur al dimensiunilor existenței, ceea ce este inacceptabil pentru o civilizație umanistă, pluralistă și multilateral dezvoltată, ferm ancorată în realități economice și financiare dure, dar sănătoase și mai ales non-inflaționiste.
În sfîrșit, ajungem la piatra de temelie a glorioasei noastre civilizații profund normală și firească precum toate civilizațiile din istorie: bunul-simț.
În materie de țăcăneală bunul-simț desfide orice concurență și aici varietatea largă de țăcăneli structurale este și cea mai periculoasă pentru că, spre deosebire de teologie și geometrie, care presupun un oarecare interes specializat și cunoașterea unor limbi relativ moarte precum algebra sau aramaica, bunul-simț se presupune că este de interes general. Nu mai avem timp, ca spațiu, să dezvoltăm acest subiect adecvat lucrului și intelectului ca marele Thomas Aquinas, așa că ne vom concentra asupra unui singur aspect asupra căruia ne atrage atenția marele Aristotel: „Căci faptul de a spune că ceea-ce-este nu este sau că ceea-ce-nu-este este reprezintă un fals, în timp ce a spune că ceea-ce-este este şi că ceea-ce-nu-este nu este reprezintă un adevăr”.
Așa credeam și noi în mediul rural unde s-au născut veșnicia și imuabilitatea definițiilor logice, dar din observațiile antropologice atente asupra cohortelor generaționale din mediul urban rezultă că a spune că ceea-ce-este este doar ceea ce este ar fi în sine și pentru altul o gravă abatere de la normele dreptului universal de a defini ceea-ce-este după cum dorește cel care este obiectul* definiției și o gravă încălcare a libertății de a fi ceea ce vrea să fie ceea-ce-este, inclusiv cînd vrea să fie ceea-ce-nu-este și viceversa, că nu e treaba nimănui ce vrea să fie sau să nu fie fiecare.
De exemplu, dacă eu vreau să stau în mijlocele de transport în comun pe scaunul rezervat pentru persoanele în vîrstă în absența vizibilă a vîrstei necesare (un construct axiomatic la fel de artificial ca geometria euclidiană, singurul criteriu clar fiind calitatea de pensionar) este suficient să declar, la cerere, că am o vîrstă chiar dacă această vîrstă nu este ceea ce cred alții că este. Cum nu i se poate reproșa nimănui că nu are toate atributele pe care cunoașterea comună le atribuie existenței, nici vîrstei nu i se poate reproșa o anumită valoare discretă, ceea ce ar fi cu adevărat un gest lipsit de empatie față de ființele care declarativ nu au nici o vîrstă.
În aceste condiții, distribuția locurilor în mijloacele de transport în comun este viciată în mod structural, absența unei ordini intersubiectiv verificabile empiric prin intermediul simțului comun duce la perpetuarea unei stări de nervozitate, anxietate și depresie atît în rîndul populației active, cît și în rîndul șomerilor, elevilor, studenților, gravidelor și pensionarilor care contribuie la scăderea PIB-ului per capita după unele surse sau invers după alte surse și la alte aspecte statistice pe baza cărora se fundamentează bugetul de stat și al Uniunii Europene, poziția măsurabilă a particulelor elementare în sistemele cuantice și echilibrul individual al complexității sociale în paradigma non-liniară a rezilienței termodinamice a manifestărilor ad Extra a Treimii ad Intra din perspectiva teologiei inclusive apofatice, singurele aspecte de bun-simț care încă mai contează din punctul de vedere al atingerii obiectivelor sectoriale ale programului-cadru de finanțare pe ramură în acest exercițiu bugetar. Q.E.D.
* Pentru cititorii masochiști putem intra în subtilitățile atroce ale abolirii distincției subiect-obiect, dar desigur, în lipsa finanțării, nu putem decît să așteptăm contribuțiile eventualilor entuziaști pe Patreon/Substack/OnlyFans.
Laurențiu Gheorghe este lector univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București.
Foto: wikimedia commons.