Despre secret și rușine

20 august 2019   Tema săptămînii

Serile acelor ani (’87-’89) purtau, pentru mine, adolescent, o amprentă sonoră de neuitat, semnalul de început al emisiunilor radio ale secției românești a Europei Libere, dat de Rapsodia Română și de vocile inconfundabile ale celor ce semnau Actualitatea românească: Neculai Constantin Munteanu, Șerban Orăscu, Emil Hurezeanu, Ioana Măgură Bernard, Mircea Carp. Voci critice, articulate, care dădeau glas unei nemulțumiri difuze, generalizate, față de o realitate opresivă, absurdă și dezumanizantă, construită de o autoritate dictatorială, în al cărei sfîrșit nu mai credea nimeni, deși era așteptat de toți.

La bunica, la țară, într-un sat scăpat de colectivizare, ascultam în serile vacanțelor noastre de vară, alături de cei mari, Vocea Americii. Reprezenta o formă de rezistență interioară, psihologică, în fața unei realități care nu se mai termina. Pericolul a devenit evident pentru mine atunci cînd mama și bunica mi au spus, conspirativ, avertizîndu-mă: „Ai grijă, să nu te scapi cumva, la școală, să vorbești despre asta cu altcineva… că ne bagi în bucluc!“

Acest secret, pe care trebuia să-l păstrez în afara casei, a generat, pe lîngă o serie de probleme digestive, expresie a unor somatizări, aveam să aflu mai tîrziu, și o minte divizată („a split mind“). O minte care, pe de o parte știa că toți îl urăsc pe Ceaușescu și că mulți ascultă Europa Liberă (chiar și cei care lucrau în Securitate), dar, pe de altă parte, trebuia să pretindă că totul este în regulă și să păstreze secretul acestei activități subversive pentru regim.

Basmul „Hainele cele noi ale împăratului“ vorbește despre relația dintre autoritatea bazată pe frică și secret și pune problema responsabilității individuale și colective în menținerea tiraniei și abuzurilor prin ocultarea adevărului.

Ipocrizia cea de toate zilele

Un secret, mascat de o altă ipocrizie, în anii ’80, era și faptul că oamenii erau lipsiți de produsele alimentare de bază, cozile la rațiile de ulei și zahăr fiind ascunse, plasate în spatele blocurilor, la ușile de prin dos ale alimentarelor, ca nu cumva să sară în ochi coloanelor oficiale care puteau trece pe arterele principale.

Secretul care a marcat cel mai puternic, la un nivel profund și intim, conștiința individuală și colectivă a populației, în epoca Ceaușescu, a fost cel legat de gestionarea sarcinilor nedorite. Cuplurile fiind lipsite de accesul la mijloace contraceptive trebuiau să apeleze, prin cunoștințe, într-o discreție absolută, la rețeaua clandestină a avorturilor sau la metode primitive de întrerupere a sarcinilor. Multe dintre ele s-au încheiat în mod tragic. Femeile, mamele, tinerele erau, din păcate, lăsate să se descurce singure de către bărbați, din teamă, neștiință și lașitate, ei devenind astfel complicii unui sistem abuziv, care afirma în acest fel proprietatea, posesiunea asupra corpului femeilor. „Dă-l afară“ era formula auzită de femei de la partenerii lor, formulă care le liniștea conștiința și plasa întreaga responsabilitate a „rezolvării“ acestei probleme pe umerii lor. Această situație a produs cîtorva generații de femei în România traume cu consecințe greu de evaluat, vizibile și astăzi. Tinere care, de teama expunerii sociale și a rușinării publice, au recurs la gesturi extreme, disperate.

Tinerele femei care au supraviețuit perioadei comuniste post-decret antiavort au „metabolizat“ (sau nu) aceste experiențe dureroase prin îngroparea lor în secret și vinovăție. Pentru că după 1989 nu a existat o denunțare formală, publică, a acestui abuz asupra femeilor, în lipsa unor servicii specializate (medicale, psihologice, comunitare) care să ofere sprijin și intervenție victimelor, o parte dintre femei s-au îndreptat către clerul bisericesc, cu nădejdea și încrederea că vor putea fi înțelese și iertate. Din nefericire, confesarea acestor secrete dureroase, etichetate drept „păcate“ de către preoți și Biserică, nu doar că nu a permis o ușurare morală și o reparație, ci a accentuat sentimentele de culpă și rușine, ducînd la o nouă traumatizare.

Educația și rușinarea

Rușinarea, dusă la nivel de rafinament cinic și sadic în perioada comunistă, prin cunoscutele ședințe de autodenunțare și autodemascare, care ulterior s-au transformat în ședințele de autocritică, s a perpetuat în zilele noastre, fiind preluată de către sistemul de educație, de la primele sale forme (în grădinițele de astăzi sînt încă utilizate „colțul rușinii“ și „scăunelul de pedeapsă“), și de către părinți, în arsenalul practicilor parentale de creștere și educație ale copiilor. „Să ți fie rușine!“, „Nu ți-e rușine…?!“, folosite frecvent și astăzi de către părinți, bunici, bone, cadrele didactice, sînt în cel mai bun caz modalități (ineficiente) de reglare emoțională ale adulților (descărcare a frustrării, nemulțumirii), în timp ce asupra copiilor duc la două tipuri de efecte. În funcție de caracteristicile temperamentale (biologice) pe care le au, o parte din copii vor ignora efectele acțiunilor lor asupra celorlalți, subevaluîndu-le importanța, iar o altă parte, interiorizînd acest mesaj, sînt susceptibili să dezvolte o hipervigilență față de evaluările făcute de ceilalți asupra propriului comportament, care se poate structura într-o problemă de anxietate socială.

Rușinea este o emoție complexă care începe să se formeze la copii în perioada preșcolarității și ajunge să modeleze și să modereze comportamentele noastre în raport cu ceilalți, cenzurînd în contexte sociale reacțiile despre care copiii învață, treptat, prin experiență, că sînt nepotrivite. Specialiștii în educație atrag atenția că este important raportul (ratio) între mesajele critice cu rol de cenzură și mesajele pozitive, de laudă și încurajare pentru comportamentele dezirabile, raportul optim fiind de 1 mesaj de critică la 10 de laudă în context familial, și de 1 mesaj de critică la 3-5 de laudă în contextele extrafamiliale.

Rușinarea și teama sînt responsabile pentru dezvoltarea la copii a comportamentului de minciună ca strategie de coping față de ce vor face și spune adulții semnificativi despre ce au făcut („greșeli“, „prostii“) sau față de pedeapsă. Din păcate, copiii ascund uneori lucruri importante pentru siguranța lor adulților care ar avea rolul de a-i asculta, de a le oferi sprijinul pentru a-i învăța să-și rezolve problemele. Rușinarea deteriorează prin urmare nu doar încrederea în sine și în capacitatea de a soluționa probleme, ci și încrederea în cei care i-ar putea îndruma și proteja.

În zece ani de terapie cu copii și adolescenți mi s-a întîmplat de multe ori să aud îndemnul părinților către copii, din prima ședință de evaluare, de a „spune tot domnului psiholog“ sau așteptarea părinților de a afla de la mine și prin mine, de la propriii lor copii, „ce au pe suflet“, ceea ce se întîmplă cu ei și ar avea nevoie să știe pentru a-i putea ajuta. Acest lucru, comunicarea, în relația terapeutică, ca și în relația părinte-copil/adolescent, se poate produce în condițiile în care există o relație autentică de încredere, eliberată de frică și de rușinare.

Secretul și abuzul sexual

Secretul este întîlnit și face parte din mecanismul de control al victimei în abuzul sexual al copilului. Statistic, în peste 70% din cazuri, agresorul este o persoană pe care copilul o cunoaște, foarte frecvent o rudă a sa, din cercul apropiat și foarte apropiat. În primul din cele cinci stadii (Summit, 1983), numit stadiul „Secretului“ (Secrecy), adultul convinge copilul că actul sexual este secret. Adultul îl poate amenința direct, fățiș sau ascuns (prin priviri, gesturi și atitudini) pe copil că, dacă va vorbi despre asta sau se va afla, cineva apropiat, drag, la care ține (uneori este vorba de adultul-agresor însuși), va păți ceva rău. Agresorul dezvoltă astfel o complicitate între el și victimă, bazată pe tăcere, izolare, rușine, vină și pe reducerea la neputință a copilului, care îi asigură accesul și folosirea acestuia din urmă. Copilul nu poate vorbi, în acest caz, lucru important de înțeles, pentru că așteptarea adultului non-agresor din familie, după descoperirea abuzului, este că copilul ar trebui să vină să vorbească: „Ce, nu putea să vină să-mi spună!?“ De aceea este sănătoasă, ca factor de protecție, construirea unui raport de încredere și siguranță între copil și părinte, a unei rețele sociale de sprijin pentru copil, în care copiii se simt confortabil să vină să ceară ajutorul și să vorbească despre problemele pe care le au, fără teama de a fi blamați și criticați.

Sînt voci care au adus drept critică la mișcarea #MeToo argumentul că nu poți corecta un abuz (sexual) printr-un alt abuz (defăimare, denunț calomnios). Este adevărat. După ce, ani de zile, victimele abuzurilor sînt izolate în tăcere, ele dezvoltă probleme de sănătate mintală, care le izolează și le privează de credibilitate, iar atunci cînd reușesc să își amintească și să vorbească despre ce li s-a întîmplat, un prim pas în recuperare înseamnă să le ascultăm. Doar să ascultăm. Punerea la îndoială a celor petrecute, culpabilizarea victimei (o fi făcut el/ea ceva ca să-l provoace!) sînt o parte din strategiile folosite de agresori.

Atitudinea fiecăruia dintre noi față de victime, față de categoriile vulnerabile, față de copii și de femei reflectă nivelul de civilitate al societății, în general, și de sănătate al acelei societăți, în mod particular. 

Andrei Chișcu este psihoterapeut cognitiv-comportamental.

Mai multe