Despre savanţi, potcoave şi semne

4 iunie 2014   Tema săptămînii

Îmi amintesc foarte bine momentul în care, cîndva în primul an de facultate, am auzit pentru întîia oară, de la Emil V., un distins cercetător într-ale fizicii, povestea potcoavei norocoase a lui Niels Bohr. Poveste care, deşi e foarte bine cunoscută, merită să fie spusă şi aici, fie şi numai pentru că, în varianta sa ardelenească, replica finală a lui Bohr mi se pare mai bună decît în toate celelalte.

Aşadar, se spune că într-o zi oarecare („a fost odată ca niciodată“), un grup de ziarişti ar fi vizitat biroul celebrului fizician danez Niels Bohr, laureat al Premiului Nobel, constatînd cu uimire că acesta avea o potcoavă fixată deasupra uşii de la intrare. O ziaristă a îndrăznit să îl întrebe: „Cum se poate? Dumneavoastră, unul dintre cei mai mari savanţi ai lumii, să fiţi oare superstiţios? Dumneavoastră credeţi în noroc?“ La care ilustrul savant ar fi răspuns: „Nu, dar asta nu înseamnă că norocul nu există!“

Evident, nu are nici un rost să ne întrebăm dacă această întîlnire a avut loc cu adevărat vreodată, sau dacă Niels Bohr avea într-adevăr atîrnată vreo potcoavă la intrarea în birou, în locuinţa sa personală, în casa de la ţară sau în orice alt loc imaginat de nenumăratele variante ale anecdotei. Dacă o vom face, vom afla se pare, în cele din urmă, că Niels Bohr însuşi le spunea o poveste asemănătoare, auditorilor săi. Poveste în care, însă, personajul cu pricina era nu el însuşi, ci un oarecare vecin de-al său, care avea fixată o potcoavă la intrarea în casă, şi al cărui răspuns la întrebarea savantului („crezi într-adevăr că potcoava îţi va aduce noroc?“) ar fi fost: „Bineînţeles că nu cred, dar se spune că funcţionează, şi dacă nu crezi în asta!“

Ajunşi în acest punct, n-ar trebui să ne mire probabil sugestia lui Isaac Asimov, care a repovestit, în cîteva rînduri, această anecdotă şi care a constatat că savoarea ei se pierdea treptat, de-a lungul timpului, din cauza descreşterii accelerate a notorietăţii savantului danez, în rîndurile generaţiilor mai tinere. Într-adevăr, în momentul în care cel care spune mica povestioară trebuie să se apuce să le explice auditorilor săi cine anume a fost Niels Bohr şi cît de avansate erau cercetările sale pentru epoca în care el trăia, întreg farmecul anecdotei se pierde. Pentru cititorii lui Asimov de acum treizeci-patruzeci de ani, Bohr era deja un savant uşor desuet, trăitor în timpuri cam trecute, anecdota stîrnindu-le mai degrabă sentimente de condescendenţă („Ia te uită în ce aiureli credeau oamenii de ştiinţă pe vremea aia!“). Propunerea lui Asimov, în vederea remedierii situaţiei, a fost una cît se poate de simplă: spre binele istorioarei cu potcoava, personajul Niels Bohr urma să fie înlocuit cu personajul Albert Einstein, a cărui reputaţie de supremă autoritate în ştiinţă era (şi este şi acum!) perfect intactă. Presa şi literatura de popularizare a anilor ’80 au răspuns sugestiei lui Asimov, astfel încît anecdota a ajuns să fie repovestită avîndu-l pe Einstein în rolul principal, spre uşoara derută a generaţiilor care trăiseră cu credinţa în adevărul variantei anterioare. Anecdota cu potcoava savantului pare să îşi fi redobîndit astfel savoarea, devenind bună de transmis şi către generaţiile viitoare. Să credem, oare, că o asemenea substituire a unui savant cu altul ar trebui considerată abuzivă? Poate că mai degrabă nu, de vreme ce nici despre Bohr, nici despre Einstein nu există dovezi că ar fi crezut în potcoave, iar o istorioară similară circula deja cu secole în urmă, fiind pusă pe seama lui Isaac Newton.

Iată, prin urmare, felul în care o istorioară legată de superstiţia potcoavei norocoase a traversat ultimul secol, şi se pregăteşte să le înfrunte pe următoarele. Ajunşi aici, ar trebui să ne punem probabil întrebarea de ce anume credea Isaac Asimov că povestea potcoavei savantului trebuie transmisă generaţiilor viitoare. Ce face această anecdotă atît de interesantă, încît să merite pînă şi efortul unei schimbări de distribuţie majore? Cu siguranţă, anecdota poate fi considerată ca fiind amuzantă şi plină de miez, nu doar pentru că ea umanizează o întreagă categorie de personalităţi, aceea a savanţilor laureaţi, supradotaţi şi geniali, reintegrînd-o în tagma umană şi aducînd-o mai aproape de înţelegerea noastră, ci şi pentru că ea ne transmite un mesaj profund şi arhaic, legat de modul în care înţelegem, fiecare dintre noi, să descifrăm marea carte a lumii. Nici măcar ştiinţa cea mai avansată nu ne permite să cunoaştem totul despre lumea care ne înconjoară. Nu avem nici o şansă demonstrabilă ştiinţific de a influenţa evenimente asupra cărora nu avem control. Este motivul pentru care chiar şi un savant genial este, în relaţia sa cu norocul, supus aceloraşi vulnerabilităţi ca un om cu o inteligenţă mai puţin sclipitoare. Arta de a înţelege semnele şi de a te înconjura cu obiecte purtătoare de noroc este, pînă la urmă, o formă de a comunica cu lumea. Iar semnele sînt, adesea, foarte simple, rezultate din experienţe unice şi personale, fără a se regăsi întotdeauna în lunga listă a superstiţiilor validate de tradiţie.

În urmă cu mai mulţi ani, într-o casă simplă şi modestă din Cricău, am avut şansa de a realiza un interviu cu Ileana Lăzărescu, fiica luptătorului anticomunist Ilarie Rus. Îmi spunea povestea ultimei cine a „partizanilor“ refugiaţi în munţi, în locul numit Bogoloi, înaintea luării lor prin surprindere de către organele de represiune, care avea să se producă în zorii zilei care a urmat.

„Şi aproape de unde-o fost coliba lor, la coliba lui Traianu Lavinii, o mărs on om din sat la lapte, şi le-o făcut ş„partizanilor“, n.n.ţ tocană de cartofi şi salată de castraveţi. Şi i-o pus la tata peste tocană salată de castraveţi. Fără voie o pus, nu intenţionat! Şi s-o amestecat mîncarea! Şi tata o zis: «Io nu mai mînc nimica, ăsta-i sămn rău!» O avut presimţiri… şi peste noapte el o plecat de la colibă, şi de-aia nu l-o prins…“

Este imposibil de descris în aceste rînduri întregul dramatism, dătător de fiori pe şira spinării, pe care povestitoarea le-a pus în cuvintele „şi s-o amestecat mîncarea!“, transmiţîndu-mi astfel o informaţie despre o superstiţie pe care nu o cunoşteam, despre un „sămn rău“ pe care nu l-am regăsit în culegerile de superstiţii. Şi totuşi, fie că superstiţia lui Ilarie Rus era una strict personală sau, dimpotrivă, validată de comunitate, ea şi-a îndeplinit menirea de a-l pune în alertă („Şi dac-o avut presimţiri, o plecat tata de-acolo de la coliba unde stăteau ăştialaţi. O plecat la pădurea noastră, şi o stat tot cu ochii-n patru, că aşa trebuia să steie!“), de a-l face să se despartă de camarazii lui, reuşind astfel să supravieţuiască masacrului din ziua următoare şi să îşi continue, norocos, activitatea anticomunistă timp de încă aproape doi ani, pînă la arestarea sa la Tilişca, în Mărginimea Sibiului.

Sînt, oare, superstiţiile semnele secrete pe care ni le transmite Providenţa, aşa cum pretindea că nu crede Antonio Maria Del Chiaro, secretarul personal al lui Brâncoveanu, după ce descrisese totuşi o întreagă serie de semne rele care ar fi trebuit să îl pună în gardă pe voievod, înaintea arestării şi martirizării sale, din urmă cu trei sute de ani? Sînt oare ele doar lucrurile pe care le respingem sau despre care ne amuzăm în public, dar pe care le tratăm cu o cu totul altăconsideraţie, în particular? Povestea potcoavei savantului ne arată că cel puţin un lucru rămîne, totuşi, bine stabilit: chiar dacă educaţia primită ne îndeamnă să afirmăm că nu credem în superstiţii, asta nu înseamnă că norocul nu există!

Tudor Sălăgean este etnolog, dr. în istorie şi director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

Mai multe