Despre risipa alimentară
Unele dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie sînt din Livada Palacsoy din Cluj, cînd mîncam și culegeam fructe și legume. Bunicul era paznic în livadă, după pensionarea din armată. Primea ca plată un lot de teren. Cum nu aveam rude sau bunici la țară, livada era țara mea de vară. Mîncam mere, pere, strugurei roșii, coacăze și alergam cu Frunza, cîinele care prindea iepuri. Livada aproviziona o bună parte din Cluj pînă să devină falimentară, apoi să fie privatizată și nefuncțională din cauza litigiilor îndelungate și a revendicărilor, plus a presiunilor ca, în timp, fosta livadă să lase loc investițiilor imobiliare. Ca să salvăm cît putem din amintirea acelei livezi, acum încerc să conving Primăria și Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) să încercăm pe vreo sută de hectare din ce administrează USAMV din fosta livadă să facem un experiment național de grădinărit comunitar.
Mi-a rămas imprimat gustul legumelor și fructelor, mai plin decît al legumelor și fructelor de import, cu care am fost apoi invadați la finalul anilor 1990 și 2000. Piețele au fost înlocuite de-a lungul timpului de supermarket-uri și mall-uri, produsele locale de cele internaționale. Odată cu creșterea puterii de cumpărare, am început să consumăm mai mult, dar și să aruncăm mai mult. Se estimează că acum aruncăm o treime din mîncare. Vine de la producători risipa, dar și de la retailer-i, iar de ani buni în România vine și de la consumatori, mai ales în orașele ceva mai bogate. Astfel de cantități sînt o abstracțiune, dar am simțit pe pielea mea ce înseamnă să arunci mîncarea cînd am lucrat scurt timp și am locuit, într-un experiment artistic și antropologic, într-o rampă de gunoi, la Pata Rît de lîngă Cluj. Puțea mîncarea aruncată de îți muta nasul. Și era multă, deșeul biodegradabil fiind peste jumătate din ce se arunca.
Eu culegeam PET-uri pe un munte de deșeuri și, cum nu se face la noi colectare separată, decît în mică măsură, dădeam resturile de mîncare la o parte, ca să iau plasticul. Romii alături de care munceam mă mai serveau cu cîte o banană întreagă sau cu ciocolată expirată, dar mărturisesc că eram așa de îngrețoșat că nu am putut mînca de la ei. I-am simțit puțin dezamăgiți, ca și cum nu eram de-al lor, și refuzul a rămas într-un colțișor al minții. Asta pînă am găsit o pungă cu sărățele, aproape neatinsă, într-un coș în Parlament, lîngă plen. Am mîncat-o, îmi era chiar foame, amintindu-mi de lucrătorii din salubritate. Eram conștient că e un gest rebel, performativ, de aceea am scris despre asta. Sigur că am pus gestul în contextul risipei de alimente, al unei legi funcționale care să combată risipa și să redistribuie surplusul, cînd sînt oameni în țară care nu au ce mînca. În ridiculizarea mediatică se pierduse semnificația gestului, dar erau și destule relatări favorabile. Țin minte că reporteri care simpatizau gestul, cînd le povesteam cîte PET-uri inutile erau în gunoi, la Parlament, mă rugau să filmăm cum beau apă de la robinet, de parcă era un act „senzațional” de normalitate.
Despre această nouă normalitate consumeristă trebuie să discutăm pentru că a fi cumpătați la nivel individual nu este îndeajuns, căci sistemul trebuie să redevină cumpătat. Restricția unor nevoi personale e relevantă doar cînd declanșăm un val de schimbări sistemice în modul în care producem mîncarea, o ambalăm, o distribuim și o consumăm. Aproape jumătate din costul unui produs este ambalajul. Ce are dacă revenim la vrac? A, se diminuează profitul? Asta e.
Spre alterglobalizare
Se știe, nu toată lumea este responsabilă pentru încălzirea globală în aceeași măsură, există o inegalitate puternică a responsabilității atîta timp cît s-a dovedit că cele mai poluante o sută de companii, private sau de stat, sînt responsabile pentru 70% din emisiile de seră. Există o asimetrie informațională între datele pe care le avem noi, consumatorii, în raport cu producătorii, chiar și o parte din decidenți. Ei știu că poluează, dar rămîn prizonieri, dincolo de intenții veroase, ai unei paradigme nesustenabile de a face profit, în care costurile sociale și de mediu sînt externalizate. Industria alimentară a devenit mai poluantă decît industria. Pădurile amazoniene sînt rase pentru soia, cu care sînt hrănite vacile, carnea de vită, transportată apoi mii de kilometri, fiind mult mai poluantă decît orice alt tip de carne.
Doar agricultura e responsabilă în ultimul deceniu de aproximativ 20% din gazele cu emisie de seră. E și responsabilă pentru risipă din etapa de producție. Hrana risipită, care înseamnă aproximativ un trilion de dolari, ar hrăni două miliarde de oameni. În prezent, 800 de milioane de oameni suferă de foame în lume. 225.000 de copii în România, mai ales în mediul rural, se culcă flămînzi. Pentru ei trebuie gîndite politici, la care industria alimentară se opune pentru că diminuează profiturile, pentru a reduce considerabil risipa. În continuare, se aruncă la gunoi cantități impresionante de mîncare din lanțurile de retail. Acea mîncare poate ajunge la persoane vulnerabile printr-o lege a risipei funcționale, care permite formarea de bănci pentru alimente. Legea, arătam mai demult, inclusiv prin performance-ul din Parlament, e impracticabilă, mai mult pe hîrtie, de aceea trebuie gîndite măsuri mai soft, ca facilitățile fiscale, la care acum se lucrează, dar și altele mai dure, pentru a face obligatorie diminuarea risipei alimentare.
Fiecare kilogram de carne necesită multe kilograme de grîne pentru hrana animalelor, iar acestea, la rîndul lor, necesită folosirea fertilizatorilor care conţin azot, astfel încît cantitatea de protoxid de azot eliberată în atmosferă per calorie de carne (şi lactate) este mult mai mare decît dacă ne-am rezuma la a ne hrăni numai cu grîne şi legume. O dietă standard occidentală, bazată pe multă carne, e de cinci ori mai poluantă decît una vegană.
Eu însumi sînt omnivor, dar aici e necesară pe de-o parte o restricție a nevoilor, sau mai bine zis a poftelor, pentru a reduce consumul de carne, dar și să ne asigurăm că ceea ce consumăm vine din lanțuri scurte de aprovizionare, nu de la agrobusiness-uri, care transportă hrana de pe un continent pe altul, poluînd planeta și sărăcind comunitățile locale, după cum bine arată Stefano Liberti în Stăpînii hranei (în sensul conștientizării amprentei noastre asupra mediului, recomand întreaga colecție de mediu, singura din România, a Editurii Seneca).
Invadarea teritoriului animalelor și proliferarea unor obiceiuri dezgustătoare de a mînca animale sălbatice au condus și la actuala pandemie COVID-19, localizată în piața de carne din Wuhan și care apoi s-a răspîndit în întreaga lume. De aceea, trebuie să înțelegem dimensiunea eco-sistemică a pandemiei, așa cum avertizau cercetătorii de la SARS 1.
Înțelegerea mai amplă a dimensiunii eco-sistemice a pandemiei ne poate conduce la o nouă cumpătare colectivă prin descreșterea treptată a economiei, care nu trebuie înțeleasă ca sărăcire, ci ca restricție a nevoilor și mai ales a cererii, care sînt, de fapt, adesea create arbitrar printr-o abundență a ofertei. Criza economică survenită în urma pandemiei ne poate conduce la o alterglobalizare, prin care să conștientizăm impactul nostru asupra eco-sistemului, care se repliază acum aducîndu-ne (și o zic fără a-l antropomorfiza prea tare) și la internalizarea costurilor sociale și de mediu. Iar asta nu ține de responsabilitatea individului, ci de schimbări structurale în sistemul nostru economic și politic, pentru a permite o cumpătare a copiilor și nepoților noștri care să îi facă să se rușineze, înțelegători totuși, de ignoranța părinților și bunicilor lor din Evul Media.
Adrian Dohotaru este deputat independent de Cluj.
Legendă colaj 1, realizat alături de Radu Gaciu (sus): Ce ar fi dacă natura ne-a închis în casă ca să plătim pentru păcatele noastre, pentru pofta cu care ne-am îmbuibat dintr-o planetă pe care am sărăcit-o, ale cărei habitate le-am invadat și le-am distrus, păcate pentru care acum animalele contraatacă? Dacă timpul în care ne izolăm ne învață mai bine umilința, solidaritatea, bunătatea, poate că virusul acesta are un sens. Sau poate că doar copiii noștri vor învăța peste ani și ani din pedeapsa naturii și vor auzi chemarea căprioarei: „Lăsați copiii să vină la mine”. Nu ca vînători, nu ca prădători, nu ca stăpînitori ai naturii, ci ca observatori într-o lume în care mediul nu mai e înconjurător pentru că nu noi, oamenii, sîntem în centrul său. Îi citesc lui Matei Doctorul Aumădoare, care știe limba păsărilor, cailor și mistreților, el pleacă la geam ca să le spună „ceaca”.
Legendă colaj 2, realizat alături de Radu Gaciu (jos): Cum stăm acasă, ne jucăm cu Lego. Fiul meu mai mare vrea la picnic, îi spun că îl facem pe acoperișul blocului, unde tare ne-am dori o grădină comunitară suspendată, de loisir, dar să avem și răsaduri de legume. Deja în Singapore, politici oficiale încurajează crearea de grădini suspendate pentru a suplini într-un mod rezilient unele probleme de import de legume.