Despre realism și (pre-)facerea filmului

În Societatea spectacolului (Editura RAO, 2006), Guy Debord afirma că „în realitatea răsturnată, adevărul este un moment al falsității”, iar poate că astăzi, mai mult decît oricînd, industria cinematografică este dominată de forme acute ale duplicității și ale imposturii. Raportată la fiecare context socio-politic-cultural în parte, această industrie oferă activ – fie șanse, fie echitate, fel și fel de promisiuni deghizate într-un spectacol opulent, regizat poate de Baz Luhrmann, pe care îl găsim în adevărata sa măreție unde, dacă nu acasă, la Hollywood?

Filmul în sine, structural vorbind, reprezintă o pre-facere a lumii, un construct în cel mai mic detaliu, condus și confecționat; paradoxal (sau nu?), cu atît mai mult dacă vorbim despre convenția realistă. Primul pas pentru a obține efectul de autenticitate esențial în filmul realist este însăși fabricarea, piesă cu piesă precum într-un puzzle, a unei povești cît mai verosimile. Roland Barthes spune despre scriitura realistă că este „împovărată cu cele mai spectaculoase semne ale prelucrării” (Romanul scriiturii, Editura Univers, 1987), iar în construcția filmică a lumii realiste procesul, dar și intenția, sînt unele prefabricate și prelucrate de la start pînă la final. Măreția este atunci cînd apare șansa unui accident sau a unei surprize care aduce la suprafață, în amalgamul de artefacte, acel moment real de real. Începînd cu neorealismul italian sau cu Noul Val francez, aceste felii de viață atît de necesare spectatorului construiesc tocmai complexul mumiei de care vorbește André Bazin, îmbălsămînd imagini desprinse dintr-o realitate identificabilă și oferind posibilitatea de a le derula ori de cîte ori dorim, atît timp cît filmul va exista.

● We need the excuse of a fiction to stage what we really are. / Avem nevoie de pretextul unei ficțiuni pentru a arăta ce sîntem cu adevărat. – Slavoj Žižek

Fabricarea unui film bine-compus (în accepțiunea publicului larg) este una anevoioasă – începînd cu scrierea scenariului, în conformitate cu tendințele actuale (conceptuale și tehnice), continuînd cu etapa de casting (dominată de star-system – fie starurile hollywoodiene, fie influencer-ii digitalului) și cu decupajul fabricat (în funcție de intenția speculată) și finalizînd cu etapa de producție propriu-zisă, care presupune un șir constant în „găsirea celei mai bune duble”. În cazurile unei producții bazate mai mult pe adevăr și mai puțin pe ego și falsitate, tocmai în aceste etape premergătoare nașterii filmului constă reala împlinire. În urma lor survine o nouă ispită indispensabilă – cea a montajului, a cosmetizării și a alterării realului, printr-un proces care transformă încă o dată filmul într-unul nou. Ultima oprire transformatoare a filmului o reprezintă momentul în care acesta ajunge în mîinile spectatorilor, devenind, pentru fiecare în parte, o nouă poveste, poate cea mai onestă și nedirijată dintre toate.

● I tend to think it’s not what you leave in but what you leave out that’s most important. / Tind să cred că nu ceea ce păstrezi, ci ceea ce omiți este cel mai important. – Peter Morgan, creatorul serialului The Crown (2016-2023) 

În contextul acestei tematici, aș aduce în discuție cazul faimoaselor biopic-uri, acele „filme bazate pe povești reale”. De îndată ce citești acest mesaj pe genericul de început al unui film, știi că ceea ce vei vedea nu va reprezenta povestea reală, ci mai degrabă o proiecție inspirată dintr-o poveste ce a fost cîndva una reală și în jurul căreia se va broda necontenit. Aceste povești se împart la rîndul lor în mai multe tipuri de drame, fie unele istorice, politic-sociale, precum: Oppenheimer (r. Christopher Nolan, 2023), The Swimmers (r. Sally El Hosaini, 2022); fie unele motivaționale, în jurul unor nume inspiraționale (sportive, de cele mai multe ori): Nyad (r. Jimmy Chin, Elizabeth Chai Vasarhelyi, 2023) sau I, Tonya (r. Craig Gillespie, 2017); fie unele ce urmăresc personalități sau povești controversate: Blonde (r. Andrew Dominik, 2022) sau Dahmer – Monster: The Jeffrey Dahmer Story (r. Jason McCormick, 2022), cel din urmă fiind poate apogeul în tendințele controversate instituite de către Netflix asupra show-urilor de tip true crime. Există, însă, și multe exemple care solidifică (subiectiv) credibilitatea poveștii, într-un sens sau altul. Pentru Erin Brockovich (r. Steven Soderbergh, 2000), reala Erin a confirmat acuratețea poveștii și, mai ales, a modului în care ea a fost reprezentată de către Julia Roberts, în timp ce despre filmul Fargo (r. Joel Coen, 1996), care se deschide cu mesajul „bazat pe o poveste adevărată”, s-a adeverit ulterior că nu a existat nici o poveste în spate de care creatorii să fi știut, iar scopul mesajului a fost unul pur comercial.

● For me, it’s all just movies. Many of my documentaries, in fact, are feature films in disguise. / Pentru mine, totul este film. Multe dintre documentarele mele sînt, de fapt, lungmetraje mascate. – Werner Herzog

Convenția documentaristică reprezintă un alt punct important în discuția despre autenticitate și pre-facere. Filmul documentar este, compozițional vorbind, un film ce urmărește îndeaproape evenimentul real, prin metode participative sau observaționale, dar care, deși își propune să redea realitatea subiecților sau a evenimentelor derulate în fața aparatului de filmat, reprezintă tot un construct, cu un scenariu alcătuit (mai mult sau mai puțin dezvoltat), cu un decupaj compus și cu o pregătire tipică de filmare. Avantajul (și dezavantajul) mare al filmului documentar îl reprezintă tocmai incertitudinea modului în care se va derula observația, însă spațiile, timpul și persoanele reale (devenite personaje) contribuie semnificativ la efectul realist.

Dacă, în aceste cazuri, discuția se învîrte în jurul procesului de fabricare a autenticității, următorul pas ne conduce spre intenția autorului ce este, adesea, condiționată și condusă de către boala ipocriziei, diagnosticată la rîndul ei sub mai multe forme, cu diferite simptomatologii: de la pornirile dictatoriale la cele narcisiste și egomaniace, la unele manieriste sau toate la un loc. Autorul este supus unor fel și fel de capcane, cu atît mai mult în cinema-ul realist (al noilor valuri), asumînd inițial un discurs rotund și o radiografiere obiectivă a societății, dar care, fiindcă insistă în demersul său, alunecă cu ușurință pe panta manieristă, în care vocea sa trebuie să se audă din depărtare. Astfel, autorul îngroașă personajele, șablonează situațiile dramatice și forțează efectul de autenticitate, făcîndu-l neverosimil; implicit, apare o lipsă de delimitare a vocii autorului față de propriul film. Cîțiva cineaști care au debutat cu povești desprinse din cinema-ul realist și au tranzitat către formalism sau realism poetic aparțin curentului American Eccentric Cinema,precum Wes Anderson sau Charlie Kaufman (în cazul amîndurora, puterea repetării mecanice reușește să creeze, cu fiecare film, același film). Cu prețul unei forme fără fond operează și cineastul Darren Aronosfky cu a sa recentă peliculă The Whale (2022), în care manierismul surclasează povestea cutremurătoare a protagonistului.

Privind mai optimist autorul în peisajul duplicității, două pelicule recente, formidabil realizate, marchează prezența vizibilă și recognoscibilă a cineaștilor, o prezență deghizată organic, fără umbrela imposturii, în poveștile grandioase ale personajelor lor, în peliculele: Beau Is Afraid (2023), regia Ari Aster, și Bardo, False Chronicle of a Handful of Truths (2022), regia Alejandro González Iñárritu. În ambele cazuri, capcanele manieriste și prefăcute sînt la tot pasul, așteptînd autorii să alunece în gropile deja săpate, asemenea protagoniștilor lor, Beau (Joaquin Phoenix) și Silverio (Daniel Giménez Cacho), în epopeile senzaționale pe care le parcurg, avînd misiuni (de basm) pe care trebuie să le depășească pentru a se (re)găsi, onest și organic. Și, la finele unor pelicule de acest tip, începe o altă poveste nevăzută și nespusă, poate mai strălucită decît cea tocmai vizionată – cea a spectatorului.

Filmele discutate rulează pe Netflix (The Crown, Oppenheimer, The Swimmers, Nyad, Blonde, Dahmer – Monster: The Jeffrey Dahmer Story, Erin Brockovich, Bardo) și Amazon Prime (Fargo, The Whale, Beau Is Afraid).

Ilinca Straton este cineastă.