Despre răul banal şi sănătatea mintală

10 octombrie 2018   Tema săptămînii

Cînd Adolf Eichmann a fost în sfîrşit prins şi judecat, între 1960 şi 1962, în jurul persoanei sale și al procesului s-a stîrnit o neobişnuită şi plină de angoasă vîlvă. Inginer executant al Holocaustului, responsabil de logistica deportării a sute de mii de oameni în lagărele de exterminare, Eichmann era un ucigaș de mase care reușise să scape de justiție timp de cincisprezece ani. Publicul, pregătit să vadă încă unul dintre personajele dramatice și grotești cum erau protagoniștii de la Nürnberg, a primit în schimb ceva mai şocant: un om în aparență normal. Nu poţi să te gîndeşti, fără o cutremurare a temeliilor, că poţi trimite la moarte milioane de semeni fiind în acelaşi timp cu adevărat „normal“. Ah, de-am începe să vorbim despre definiția normalului, am face cîteva zeci de Dosare Dilema veche. Dar să vorbim deocamdată doar despre aspectele sale psihopatologice. Hannah Arendt relatează în cartea sa, Eichmann în Ierusalim, că anchetatorii israelieni au dispus nu mai puțin de șase expertize psihiatrice: toate au ieșit negative. Nu era nici un delir, nici o depresie, nici o tulburare de personalitate. Conform experților, ba chiar și conform preotului care îl vizita regulat la închisoare, Eichmann ar fi fost un om echilibrat, „cu idei pozitive“, nici măcar antisemit fanatic.

Apărarea lui Eichmann? A urmat doar ordine. A respectat litera legii. Nu și-a făcut decît datoria de slujbaș al statului, de funcționar public. Și-a făcut-o cu conștiinciozitate și meticulozitate, dar fără să considere nici dimensiunea morală a priori, nici consecințele faptelor sale. Ba din contra, Eichmann chiar a invocat imperativul moral al lui Kant, conform căruia – zicea el – legea ar trebui respectată în absolut orice circumstanță, fără rabat!

Paradoxal, dacă Eichmann a fost condamnat la moarte, nu a fost pentru că nu era un anormal fără discernămînt. Ci, din contra, pentru că judecătorii nu l au crezut, nu au crezut în mediocritatea lui exemplară, în conformismul său terminal, în motivațiile meschine care fac obiectul Dosarului de săptămîna asta, nu au crezut că un om, așa cum notează Arendt, „nici slab la minte, nici îndoctrinat, nici cinic, poate fi cu totul incapabil să deosebească binele de rău“.

Pe Boris Cyrulnik, psihiatru francez, dar cu origini evreieşti din Estul Europei, supraviețuitor al Holocaustului, expert în reziliență și cercetător curios al comportamentului uman și animal, l-am întîlnit prima dată acum zece ani, într-o veche mînăstire a Ordinului Premonstratens din Lorena, transformată în centru de conferințe. Atunci era una despre psihologia terorismului. Cyrulnik observa şi el o altă normalitate paradoxală, cea a teroriștilor islamişti. Fiind vremea terorii „elitiste“ Al-Qaeda, specimenele de atunci erau adesea chiar oameni înalt funcționali, familiști, profesioniști – adesea medici, spre rușinea breslei mele, membri onorabili ai societății în care își instalau caii troieni. Erau toți în stare de un singur fenomen afectiv: acela al unei opriri premeditate și programate a empatiei față de ceilalți oameni. Ce oroare! Să poți să faci abstracție, la comandă, de faptul că mii de oameni anume trăiesc, au familii, speranțe, pasiuni şi sînt capabili de durere! Dar este acest lucru ceva străin cu adevărat naturii umane generale?

Într-adevăr, mulți nu cred nici astăzi, și poate pe bună dreptate, cel puțin în cazurile în speță: sînt multe dovezi ulterioare care o contrazic pe Arendt și arată că Eichmann era un personaj deloc normal, ci dotat cu un sadism conştient. Cît despre terorism, mi-aduc aminte de istorisirea șefului meu din Franța, despre oamenii cu schizofrenie dintr-o țară africană unde el obișnuia să participe la misiuni umanitare. În acea țară, un om care suferea de o psihoză avea două posibilități tradiționale: fie familia sa își permitea să plătească sfoara cu care ar fi fost legat în colibă pentru tot restul zilelor, fie, în cazul contrar, mult mai frecvent, un voluntar al satului îl omora. Asta pînă cînd a apărut o a treia opțiune, aceea de a fi preluat de persoane mărinimoase care îl duceau să se „vindece“ prin puterea credinței în „spitale“ din țări fundamentalist islamice. Dar, deși avem toate șansele să întîlnim astăzi pseudoteroriști suferind de tulburări delirante, trebuie să rezistăm tentației de a crede că boala mintală în sine este o sursă a unui comportament imoral. E facil, dar eronat, să găsim țapi ispășitori acolo unde de fapt sînt doar alte victime. De altfel, multe studii arată că prevalența violenței în rîndul oamenilor cu un diagnostic psihiatric „din prima axă“, adică bolile psihice majore, e mai mică decît în populația generală. E mai probabil să fii agresat de un „normal“ decît de cineva cu schizofrenie. Cu toate astea, trăim în era post-adevărului, în care instinctele înlocuiesc dovezile și gîndirea critică e o nestemată rară.

După Revoluţia Franceză, cînd mintea s-a desprins de noţiunea vetustă de suflet, ideea că cruzimea e cauzată de o boală a creierului a fost foarte răspîndită. Chiar primul psihiatru „oficial“, francezul Philippe Pinel, nota existența unei manie sans délire, atunci cînd violența și agresiunea extremă nu erau explicate de halucinații sau idei delirante. Psihiatrul-antropolog James Prichard vorbea despre moral insanity, concept cu implicații medico-legale ce conține cumva ideea că orice om capabil de fapte imorale nu e cu adevărat sănătos mintal, ceva nu funcționează în aparatul său cerebral responsabil cu compasiunea și etica și, deci, poate ar trebui să nu îl considerăm pe de-a-ntregul responsabil. La urma urmelor, însăși etimologia cuvîntului „moral“ e una biologică, medicală, hipocratică, te duce cu gîndul la umorile despre care se credea că ne influențează radical, dacă nu cumva ne definesc. Dacă legea s-a dezinteresat rapid de „nebunia morală“, care nu mai e astăzi o linie de apărare în instanță, psihologia socială, psihiatria și, astăzi, cultura populară au devenit, din contra, tot mai absorbite de ceea ce ulterior s-a numit „psihopatie“ și, mai recent, „tulburări ale personalității“. Continuăm să ne referim la cei care au tulburări de tip dis-social ale personalității ca la „psihopați“, și astăzi toată lumea știe că psihopatul este acel om incapabil de empatie, care poate fi găsit atît în închisori, cît și în vîrful lanțului trofic uman, atît în pegră, cît și în politică, în anarhie și în upper-management. Psihopatul este un țap ispășitor mai bun decît bolnavul psihic, pentru că, iată, nu doar că îl putem încărca cu toate relele de care noi înșine refuzăm să ne considerăm capabili, dar putem să îl urîm liniștiți sau chiar să îi admirăm aura maiestuos-sulfuroasă, el fiind opresorul prin excelenţă.

Doar că descoperirea „banalității răului“ nu a sucombat nici mitului psihopatiei. Ea avea să fie confirmată de studii psihologice marcante, dintre care cel mai faimos e al lui Milgram, care pare să demonstreze că mai toți oamenii obișnuiți sînt capabili să facă rău unui seamăn doar pentru că li se ordonă să o facă. Poate că nu e un mic Eichmann potenţial în fiecare dintre noi, dar putem spune că sîntem toți în stare să facem rău, din pur conformism, pasivitate sau diluare a responsabilității. Răul ca răspuns social. Sînt adesea rele pe care le crezi mici: întorci capul cînd cineva e căzut în stradă, bîrfești colegul, minți frumos, te faci frate cu dracul. Alegi să nu vorbești cînd știi că ar trebui. Te lași îmbătat de picătura de putere din cupa ta. Dar răul are rareori o magnitudine intrinsecă, ci mai curînd una dependentă de context. Același rău mic de azi și acum poate ucide într-o altă lume. Și lumea e în schimbare. Cînd psihopații o vor conduce iar cu o mînă de fier, va fi pentru că noi, prin discretele, autoscuzabilele noastre absenţe ale conştiinţei i-am adus acolo. Şi atunci, noi, cei mereu în stare să facem mici gesturi psihopate, să ne oprim empatia din cînd în cînd, vom fi singurii responsabili de ce este şi ce va fi. Și poate ar fi bine să începem să ne antrenăm. Nu e o chestiune de altruism, căci altruismul pur e şi el o ciudăţenie rar întîlnită, ci de simplă lărgire a orizontului, de ridicare a privirii din pămînt. Şi de uitat măcar în oglindă. 

Vlad Stroescu este psihiatru.

Mai multe