Despre ratare și fericire

25 martie 2020   Tema săptămînii

Încep cu o mărturisire care, probabil, nu dă bine, azi: eu nu am crescut cu gîndul plecării „afară“, deși adolescența și prima mea tinerețe s-au întîmplat în ultimele decenii ale comunismului, cele mai negre și mai urîte. Probabil, fusesem crescută astfel încît să mă pot refugia destul de ușor într-un „înăuntru“ al intimității, al casei-cu-bibliotecă, al familiei protectoare. Probabil, fiindcă știam că nu am dreptul la pașaport – așa cum știam că nu pot să zbor, ca o trăsătură imuabilă a ființei și a familiei mele. Auzeam legendele urbane ale marilor evaziuni (oameni care treceau Dunărea înot și erau prinși sau nu, oameni care treceau granița spre Ungaria și apoi făceau, întorși, pușcărie…), vedeam emigrările „pe cumpăratelea“ cu Puterea – dar nu îmi închipuiam niciodată că aș fi în stare să fac așa ceva sau că așa ceva mi se poate întîmpla și mie. Mă imaginam murind din lipsa unui medicament, eventual (aveam destui medici, în jur, ca să știu că asta se putea întîmpla), dar nu plecînd de aici, ca să nu mor. La fel, nu mi-am imaginat niciodată, în tinerețe, că voi ajunge să studiez în universități occidentale, sau să predau acolo, sau să îmi trimit studenții la studii. Printr-o răsucire legală a absurdului ceaușist, făceam parte dintre acei absolvenți de universitate românească, de după 1982, care nu aveau dreptul niciodată să dea un concurs pentru a se angaja într-o universitate sau într-un institut de cercetare. Era ca povestea cu pașaportul și zborul. Știam că nu se poate.

Dar faptul că mă pregăteam să devin profesoară în învățămîntul secundar nu mă făcea mai puțin curioasă despre „cum arată universitățile de dincolo“, ce se învață acolo, ce se citește, ce poți să faci acolo, după ce termini universitatea. Era un fel de poveste secundară, pe mi-o construiam din cioburile auzite, prinse, citite prin cărțile bibliografiei străine de specialitate pe care unii profesori ni le dădeau împrumut. Mă amintesc descifrînd (era o fotocopie proastă, desigur…) o listă de titluri de pe coperta unei cărți americane, ca să știu ce înseamnă o editură universitară adevărată, ce teme se cercetează „acolo“, cine cu cine face echipă (erau nume de autori cărora le urmăream reaparițiile – pe alte coperte, sau în vreun număr de revistă științifică rătăcită), cine cu ce se ocupă… Ca un joc cu mărgelele de sticlă. Asta nu mă împiedica să citesc pe rupte. Să țin minte nu oameni (pe care i-aș fi întîlnit, într-o lume universitară liberă), ci stilurile cărților lor. Am văzut prima fotografie a lui Stanley Fish (un autor esențial pentru formarea mea teoretică, pe care cititorii Dilemei îl știu, poate, din presa americană de după 1990…) după căderea comunismului, dar aș recunoaște un fragment din Fish oricînd, chiar și acum, cînd nu mai scrie teorie literară, ci drept și politicale. Mă ratam, astfel? Trăind, adică, într-un cerc strîmt și învățînd despre lucruri inaccesibile mie? În orice caz, nu aveam, atunci, sentimentul ratării – aveam sentimentul vieții ce mi se dăduse. Și în care îmi era mai mereu foarte frig și foarte frică. Lumea universităților libere era, pentru mine, lumea „cealaltă“, unde, adică, nu aveam să ajung niciodată.

Și apoi a venit peste mine viața cealaltă. Am putut să mă angajez într-o universitate românească (prin concurs), am putut să dau examen și să fiu admisă la un doctorat. În jurul meu, cei mai mulți voiau să plece, să plece, să plece. Tot ce se întîmpla (și cîte lucruri absurde și tragice continuau să se întîmple!) în primii ani de după comunism, la noi, le oferea multor colegi de de-ai mei numai argumente să plece spre Occident. Acolo unde nu sînt minerii care bat studenți, acolo unde nu cîștigă Iliescu alegerile, acolo unde românii nu bat unguri (și invers), acolo unde era bine și frumos. Nu mai auzeam legendele urbane ale exilului, ci asistam la plecări pe bune, cu copii mici și fără părinți bătrîni – și la construcția diverselor strategii în care o bursă de studii în Vest sau un doctorat erau doar o treaptă convențională pentru reușita acelei plecări. Nu voiam să plec cu orice preț nici atunci, voiam să fac. Să mă fac, mai exact, ceea ce nu avusesem voie înainte: un universitar adevărat, cultivat și educat, care să poată preda cele mai interesante chestii din lume și care să scrie despre subiecte înainte vreme inimaginabile sau inaccesibile mie.

Așadar, decizia mea de a nu pleca afară cu orice preț după 1990 mă reprezintă, cred, ea face parte din mine, ca și toată povestea mea anterioară. Am plecat, în cele din urmă (adică în 1994), cu o bursă de un an pentru studii doctorale, într-o lume complet necunoscută mie, despre care ceea ce știam esențial se referea la calitatea universităților, la prestigiul unora dintre profesorii cu care aș fi putut lucra și pe care îi știam, tot așa ca pe Stanley Fish, din citit, de pe xeroxuri proaste și fragmentare. Dar îi știam bine, îi citisem și îmi mai și plăcuseră. A fost un an de descoperiri nebunești, fericite, de lecturi pe rupte și de scris la teză. Voiam să învăț de toate: nu numai cum să fiu un bun profesor de literatură, dar și cum funcționează o universitate liberă, ce e un concurs pe post de profesor, cum se susține un doctorat, cum se construiește relația profesorului (mare) cu discipolii săi (care nu sînt argații săi, nici purtătorii săi de servietă). După ce am trecut cu bine toate probele inițiatice – sau ale adaptării mele la lumea liberă, universitară și… elvețiană (las nuanța pentru rafinați) – m-am dus la profesorul care îmi era cel mai drag, ca să îmi (cam) iau rămas bun și să îi propun, sfielnic, să îi traduc cartea (Cartea, pentru mine, atunci) în română.

A fost o întîlnire cît o inițiere. Nu era nimic extraordinar – și i-au mai urmat, de altfel, sute de alte întîlniri, de-a lungul unei vieți în care am devenit chiar prieteni. Dar atunci, în lumina amiezii de iunie, el se aștepta să îi cer ceea ce, probabil, îi cereau bursierii ca mine. Să mă ajute să rămîn acolo mai mult decît anul de bursă: încă un an, încă o teză de doctorat (cu el), încă o viață… Generos ca întotdeauna, a început el, crezînd că o să mă bucure și o să îmi fie mai ușor să cer. Mi-a spus, invitîndu-mă să iau loc, că da, e foarte dispus să mă ia la doctorat la el; desigur, va trebui să îmi refac studiile de la bacalaureat încoace, mai durează vreo șapte ani, dar cineva atît de bun ca mine sigur își va depăși handicapurile formării românești și va deveni, în cele din urmă, unul dintre cei mai buni doctoranzi ai lui. După care, lumea universitară liberă îmi va fi cu adevărat deschisă. Era chiar bucuros, sublinia, să mă ia la doctorat. Puteam să rămîn. N-am perceput, atunci, pe loc, generozitatea ofertei, ci… condescendența ei. Intuiam că ea înveninează deja oferta marelui profesor. I-am cerut permisiunea traducerii, mi-a acordat-o (stupefiat că nu ghicise ce voiam de la el), am plecat. Cum zic, am devenit, în timp, prieteni. Subliminal, de multe ori, revăzîndu-ne ca doi universitari, știam că îi demonstrez că am reușit, deși revenisem în România. Uimirea lui, în anii din urmă, văzînd pe la ce universități faimoase am ajuns să fiu profesor invitat, e sinceră, nu se ascunde, asumînd și o nuanță de imperceptibil regret. Că nu am fost studenta lui? Că nu mi-a hotărît soarta universitară (da, lumea noastră e plină de sentimente ciudate și de relații de putere nereușite…)?

Și așa ajung la întrebarea dintîi: am ratat, oare, nerămînînd în Occident, în tinerețe? Sînt convinsă că aș fi putut reface, cu succes, un parcurs academic, acolo, chiar pornind de la zero. Uneori, în fața dezastrelor cotidiene de la noi, se găsește și cineva să îmi reproșeze că n-am „rămas“. Așa-mi trebuie, să rabd, acu’. Nu rabd, nu tac. Și nu mi se pare că am ratat ceva existențial. Dimpotrivă. Dar știu prea bine că povestea ratării e povestea, diferită, pe care și-o spune fiecare, în momente esențiale. Eu îmi spun o poveste în care nu am ratat Occidentul, ci l-am cucerit, o poveste în care îmi place meseria mea așa cum este (ar fi mai ușor de practicat în altă parte, dar nicăieri universitățile nu asigură condiții de paradis – asta am învățat prea bine umblînd prin lumea liberă).

Dar e povestea cuiva care își trăise tinerețea în comunism și acum se apropie de pensie (cu pași insuficient de repezi, vor zice unii). Nu știu ce aș alege azi, abia ieșită de la Bac, putînd merge la studii oriunde. De aceea, cred că dimensiunea fundamentală a alegerii este libertatea: să poți alege (dacă pleci sau nu, unde să pleci etc.). Și, după libertate, vine, aproape, fericirea: să alegi ceea ce te face fericit. Eu sînt fericită cu alegerile mele, cu viața mea. În cea mai mare parte a fiecărei zile.

Ioana Bot este profesor universitar la Universitatea „Babeș-Bolyai“, unde predă cursuri de literatură română și mediere culturală.

Mai multe