Despre progres, în ajunul Marelui Război

4 mai 2016   Tema săptămînii

„Secolul al nouăsprezecelea fusese, în idealismul său liberalist, sincer convins că se află pe drumul drept şi infailibil spre «cea mai bună dintre lumi». Se vorbea cu dispreţ despre epocile anterioare bîntuite de războaie, foamete şi răscoale ca despre un timp cînd omenirea încă nu se emancipase şi nu beneficiase suficient de luminile culturii. Acum însă era o chestiune de numai cîteva zeci de ani pînă să fie eliminate definitiv ultimele urme ale răului şi violenţei, iar această credinţă în «progresul» irezistibil, neîntrerupt, avea într-adevăr pentru acea epocă forţa unei religii; lumea credea în «progres» mai mult decît în Biblie, și Evanghelia lui părea a se adeveri, fără putinţă de tăgadă, prin aceea că fiecare zi dădea la iveală noi minuni ale ştiinţei şi tehnicii. În fapt, la acest paşnic sfîrşit de veac, o mişcare ascendentă generală devenea tot mai vizibilă, tot mai rapidă, tot mai multiformă. Noaptea, pe străzi, în locul mohorîtelor felinare, luminau becurile electrice, datorită activității comerciale reclamele luminoase ademenitoare se extindeau de la centru pînă la periferia orașelor, cu ajutorul telefonului oamenii începeau să‑și vorbească unii altora de la distanţă, zburau de-acuma în trăsuri fără cai cu viteze nemaiîntîlnite, se avîntau în văzduh ca într-un vis al lui Icar devenit realitate. Confortul pătrundea din casele aristocrației în cele ale burgheziei, nu mai erai nevoit să aduci apă de la fîntînă sau de la cișmea, sau să te mai chinui să aprinzi focul la plită, igiena cîștiga teren, murdăria se restrîngea. Oamenii deveneau mai frumoși, mai viguroși, mai sănătoși de cînd începuseră să-și călească trupurile prin sport, tot mai rar vedeai infirmi, schilozi, gușaţi pe străzi, și toate aceste minuni le săvîrșise știinţa, acest zeu al progresului. Și pe plan social se făceau pași înainte; de la an la an individul dobîndea noi drepturi, justiţia se administra cu mai multă blîndeţe și omenie, și chiar problema problemelor, sărăcia marilor mase, nu mai părea de nerezolvat. Unor categorii tot mai largi li se acorda dreptul de vot și, odată cu acesta, posibilitatea de a-și apăra legal interesele; sociologi și profesori se întreceau care mai de care să propună proletariatului un model de viaţă mai sănătos și chiar mai fericit – și-atunci ce este de mirare că secolul acesta se delecta cu performanţele sale și că fiecare deceniu încheiat era considerat ca o etapă pregătitoare a unuia mai bun? În asemenea întoarceri la barbarie, cum ar fi războaiele între popoarele Europei, lumea credea tot atît de puţin ca și în vrăjitoare și stafii; tare mai erau părinţii noștri pătrunși de încrederea în puterea infailibil unificatoare a toleranţei și bunei înţelegeri. Ei credeau cu toată fiinţa lor că frontierele și divergenţele dintre naţiuni se vor dizolva treptat în comunitatea umană și că atunci întreaga omenire va avea parte de pace și securitate, bunurile cele mai de preţ.

Nouă, celor de azi, care am alungat de mult ca pe o fantomă din vocabularul nostru cuvîntul „securitate“, ne vine să zîmbim la iluzia optimistă pe care și-o făcea acea generaţie oarbă de idealism cum că progresul tehnic al omenirii va aduce cu sine, necondiţionat, un progres la fel de rapid în ordinea morală. Noi, cei care în noul secol am învăţat să nu ne mai mirăm de nici o răbufnire de bestialitate colectivă, noi, cei care de la fiecare zi ce vine ne așteptăm la ticăloșii și mai mari decît cele pe care ni le-a servit ziua de ieri, am devenit mult mai sceptici cu privire la perfectibilitatea morală a oamenilor. Avea dreptate Freud cînd spunea că civilizaţia și cultura noastră reprezintă numai un strat subţire care poate fi perforat în orice clipă de forţele distructive ale subumanului. A trebuit să ne obișnuim încetul cu încetul să trăim fără pămînt sub picioare, fără drepturi, fără libertate, fără siguranţa zilei de mîine. Ca să putem supravieţui, a trebuit să ne lepădăm de religia părinţilor noștri, de credinţa lor într-o ascensiune rapidă și ireversibilă a umanităţii; nouă, celor care ne-am instruit la școala teribilă a războiului, ni se pare frivol un anumit optimism faţă cu o catastrofă care, dintr-o singură lovitură, a anulat ani și ani de străduinţe umane. Chiar dacă numai o iluzie, a fost cel puţin o iluzie minunată și nobilă pe care părinţii noștri au cultiva­t-o, mai umană și mai rodnică decît cuvintele de ordine de azi. Și în ciuda tuturor surprizelor și dezamăgirilor, ceva misterios din adîncul fiinţei mele nu se poate desprinde cu totul de această iluzie. Ceea ce spiritul epocii ţi-a insuflat încă din copilărie îţi rămîne ca o părticică inseparabilă a propriei fiinţe. Și în ciuda a tot ceea ce fiecare zi face să-mi explodeze în urechi, în ciuda a tot ceea ce mie și tovarășilor de destin ne-a fost dat să cunoaștem din repertoriul umilinţelor și suferinţelor, nu pot totuși să mă lepăd cu totul de credinţa din tinereţe că, în ciuda tuturor opreliștilor, lucrurile se vor îndrepta din nou. Chiar din abisul groazei în care bîjbîim azi ca orbii, cu sufletul pustiit și zdrobit, privesc iarăși și iarăși acolo sus, la acele stele nemuritoare care îmi luminau copilăria și mă mîngîi cu credinţa, primită de la părinţi, că această recădere se va dovedi cîndva a fi fost numai un interval în ritmul etern al devenirii.“

Stefan Zweig, Lumea de ieri, traducere de Ion Nastasia, Ed. Humanitas, 2012

Mai multe