Despre presă, la două decenii distanţă

Totul a început la sfîrşitul lui decembrie 1989, cînd "ne-am luat raţia de libertate". Inclusiv pe hîrtie, la radio şi pe micul ecran: în acea perioadă confuză şi străbătută de elanuri idealiste, televiziunea română era "liberă" şi orice titlu de ziar, din Capitală pînă în provincie, purta, ca o declaraţie de intenţie, cuvîntul "liber/ă" în coadă. Agenţiile străine de presă arătau, pe lîngă înmormîntarea celor ucişi la Revoluţie şi procesul cuplului Ceauşescu, şi cozile interminabile la chioşcurile de ziare, aidoma celor care se formau anterior la Alimentare, de astă dată, însă, demonstrînd lumii întregi o foame fără precedent după cuvîntul scris, prezentat în pagină, pentru prima oară după cinci decenii, fără constrîngeri. Însă, ca în orice alt domeniu, de la politică la economie, după epoca marilor avînturi, avea să urmeze un duş rece. Alfabetul libertăţii este greu de învăţat, cere timp, răbdare, şi capcanele îl însoţesc la tot pasul. Limitele "libertăţii" televiziunii publice aveau să devină evidente odată cu iunie 1990. În următorii ani, presa a devenit partizană pînă la limita suportabilului. Nu mai era o chestiune de libertate a expresiei, ci o declaraţie de război: cine e cu noi şi cine cu ei. Nu o sursă de informaţie, ci o certificare a propriilor convingeri politice. În sfîrşit, ca şi cînd toate astea nu ar fi fost de ajuns, avea să urmeze trezirea la realitate din perspectiva economiei de piaţă: cuprinşi de entuziasmul libertăţii abia descoperite, uitasem că, pînă la urmă, şi expresia liberă avea nevoie să se vîndă şi să aducă profit. Aşa a început ceea ce se numeşte astăzi "tabloidizarea" presei: cancanul şi bîrfa mondenă au căpătat treptat întîietate în faţa informaţiei, a analizei nepărtinitoare şi a reportajelor sau articolelor serioase. Şi aceasta în contextul în care politicul şi economicul au încercat mereu să-şi găsească justificarea în presă, în căutare de legitimare publică. Fenomenul relaţiei periculoase între afaceri, politică şi presă, ca şi al tabloidizării accelerate, nu este specific României. El a cuprins întreg spectrul mass-media din Europa de Est, cu accente mai soft pe măsură ce ne apropiem de spaţiul Schengen şi pînă la limita implicării violente a crimei organizate şi a asasinării jurnaliştilor, în zona ex-iugoslavă şi a fostelor republici sovietice. Unii analişti vorbesc deja despre un regres publicistic numit "deprofesionalizarea jurnaliştilor". România se află undeva la mijloc, dar " după cum remarcă unii dintre autorii care semnează în grupajul de faţă " cu înclinaţii care amintesc mai degrabă de Rusia decît de UE. La două decenii distanţă de descătuşarea din 1989, alfabetul libertăţii încă se învaţă, nu fără convulsii şi momente de involuţie. Drept pentru care, o cifră rotundă " 20 " constituie momentul potrivit pentru o privire critică înapoi, o evaluare lucidă a prezentului şi cîteva ipoteze pentru viitor. (M. Ş.)